Mă lupt cu mine

mă jucam

Am găsit un zar într-o cutie și m-am gândit să-l învârt așa cum sunt învârtite în această perioadă florile copacilor în dansuri brutale acoperindu-se temeinic de solide țesături de zăpadă.
Am găsit un pachet de cărți de joc pe dulapul mereu trântit în grabă, niciodată ascultat în tumultul amintirilor sale-căci au fost tăiate bucăți din corpul său pentru a fi fabricată o vioară cu acorduri ce fac sufletul să tremure- acest aprilie se așază pe verdele încununat cu alb și dictează lumii dulcea răzbunare față de tot răul făcut.
În acest aprilie se fac toate elementele vieții că au uitat ce ar trebui să se întâmple, soarele fuge disperat după coregrafiile balerinelor de scenă reînviată, dar acestora le fuge pământul de sub picioare și amețind, se sting înfrigurate și despărțite de tot ceea ce le-a fost mai drag.
Zac trandafirii îmbujorați pe asfaltul ud,deși nu venise vremea lor, deși nu își au locul în peisaj,ei se tem de marele ger precum se tem îndrăgostiții de sub umbrelă să-și desprindă privirile, să-și despartă mâinile înghețate și să renunțe la tot ceea ce au simțit și simt.
Ziua aceasta m-a cuprins într-un fotoliu acoperit de o pătură care mă învelea încă de mic copil cu ajutorul mâinilor drâgăstoase ale mamei. Mamă care mai vărsa câte o lacrimă în serile târzii în care copilul ei nu era bine și asta i se citea în ochii mici care visau întreaga noapte cele mai mari culmi de succes ale acestei lumi.
Cu creștetul mângâiat și valuri de iubire mai curând neîmpărtășite acesteia, copilul se împiedica și ridica la fiecare minut, semne ce dovedeau că va lupta cu viața așa cum se cuvine și din toate puterile.
Inima ei nu se poate mulțumi ca oamenii să nu fie oameni pe deplin, ochii ei nu pot vorbi decât cu cei care și-au câștigat prezența în mintea sa, respectul și cinstea stau la loc de frunte în multitudineade valori morale.
Am jurat că ne vom da silința să devenim mai buni încă de când învățam să mergem, ne-am ambiționat și acum ne spunem din când în când că suntem prea obosiți ca să mai parcurgem atâtea cărări până la marea lumină a reușitei.
Mă jucam de curând cu o mică figurină de plastic și mă minunam de frumusețea ce zace în simplicitatea unui obiect, modul în care a fost percepută imaginea sa și a fost creat, combinațiile de idei ce au adus la culoarea și farmecul aparte.
Acea figurină poate cuprinde un bagaj însemnat de imaginație pentru un copil sau un adult cu suflet de copil.
Mă jucam de curând cu părul celei mai bune prietene și nu îmi venea să cred cât de mult înseamnă pentru noi aceste gesturi micuțe...firele castanii și mătăsoase se strecurau printre degetele mele și era ceva unic, o mică bucurie construită dintr-un nimic-la prima vedere-.
Îmbrățișările pe care le-am primit și oferit mi-au împuternicit sufletul. Încă sunt persoane care aș dori să mă cuprindă în brațele lor calde și să nu-mi dea drumul...nu prea curând.
Râsetele familiei mele pe fundalul unei dimineți somnoroase sunt cel mai fericit ecou din gândul meu. Nu-mi vine să cred că fără toate aceste forme de iubire și speranță lumea ar fi o epavă.
Dincolo de eșec și necaz, chiar și când inima ta se va afla la ultimele bătăi-să ai lângă tine măcar un om care să-ți ofere căldură-ar însemna să "mori fericit".
De fiecare dată când mi-am dorit cu ardoare să alerg pe un câmp gol și să dansez cum mi-ar fi dictat cugetul nu am putut decât să-mi mușc un deget, să străpung un țipăt și să vărs cuvinte din răul meu de lipsă de eliberare.
Noi,oamenii, noi suntem singurele noastre motive de distrugere.
Ne iubim,ne mințim, ne urâm, ne dușmănim,ne rănim-în toate felurile posibile-, ne dezamăgim și poate după toate acestea adunate la un loc tot mai simțim nevoia să ne sărutăm obrazul încă o dată, să ne mai simțim parfumul-pentru ultima dată-, să ne mai auzim râsul mâcar un minut și să nu mai cerem nimic decât o îmbrățișare extrem de strânsă, care să ne ofere senzația că bucățelele sufletului nostru s-au lipit preț de câteva clipe.
Ce am fi noi în fiecare zi dacă singurătatea ar fi singurul ecou din cameră? DEZASTRE...
Ce am fi noi dacă niciodată nu am simți fiorii unor pași care se apropie de inima noastră? MONȘTRI
Ce am fi noi dacă nu am învăța prin eșec și dezamăgire? ROBOȚI
Deja aprilie se joacă cu florile și copacii și inimile se joacă cu trăirile, deja aprilie s-a transformat într-un decembrie din ce în ce mai rar și ne-am ascuns sub pături nervoși că natura ne-a distrus planurile.
Deja zăpadă creează țurțuri pe inimile învinețite și verdele combinat cu alb încântă artiștii, tablourile având să devină mai incitante.
Ciudate vremurile acestea, dar mai ciudați noi, mai ciudată eu și tot ceea ce există.
Mă jucam de curând cu sentimentele, și am realizat că jonglând așa cu ele tot ceea ce am reușit a fost să mă mint.
Mă jucam de curând cu expresiile feței mele în oglindă...și.. străini sunt mulți și multe de mine, dar mai străină sunt eu de tot.
Mă jucam de curând cu acordurile acestui pian, în minte, din minte, și mă întrebam cum se poate să nu mă aud decât pe mine când se află atâția oameni în jurul meu.
Mă jucam de curând cu versurile și propozițiile și aș vrea să continui acest joc toată viața, pentru că mă încurajează să respir și să exist.
Mă jucam de curând cu privirile și am rămas blocată asupra acestui tablou de aprilie contaminat - contrast de verde și alb, joc de culori și sunetul unui viscol temător.
Am început prin a mă juca cu un zar găsit într-o cutie, l-am azvârlit dincolo de zâmbetul tău și a picat pe o hârtie...mi-am zis că trebuie să fac din fețele lui numerotate socoteli prin cuvinte și m-am apucat să scriu.
Mă jucam cu mintea mea așa cum făceam cu zarul și foaia s-a umplut, mai am nevoie de alta și alta...sănătatea mea se strecoară din cutiile cu pastile pe foile albe, își cere norocul, își vrea înapoi din luciditate.