Mă lupt cu mine

să trăiesc

Coborâm pe acest drum pe care nu am mai fost, zâmbim și simțim că ne sufocăm cu miros de deznodământ de primăvară.
Zac în nuanțele cerului toate surâsurile pe care oamenii care te-au văzut vreodată ți le-au oferit și în tine se îneacă toate lacrimile pe care nu ți-ai făcut curaj să le lași libere să cadă...pe pământul acoperit de praful anilor ce au pășit haotic pe straturi de verdeață.
Inimile tuturor fug acolo unde au vrut să fie de la bun început atunci când viața devine un clișeu insuportabil al lipsei de fericire.
Păsărelele acestea au un cântec magnific și pătura așezată pe mine pare să aibă modele nemaiînchipuite până acum.
Cartea care se află la picioarele mele ascunde o poveste dată de gol de paginile scrise cine știe când și unde, de un om care a simțit nevoia să le arate semenilor săi ce fel de note muzicale ascunde sufletul său.
Știu că nu am țipat suficient de tare atunci când am avut ocazia, dar stelele acestea toate care se risipesc la trecerea nopții mă vor descoperi în literele pe care le îmbin acum.
Vălul nostru de idei se va risipi pe băncile școlilor în care am învățat și miile de poezii scrise la sfârșitul caietelor ne vor dicta mai târziu cursul unor melancolii.
Aștept de ceva vreme să treacă vremea ca să fie bine, dar acum realizez ce tot face timpul și-i cântăresc posibilitățile doar pentru a ajunge la sfârșit de zi spunându-mi că nu mai vreau să mă întreb, ci să trăiesc.