Mă lupt cu mine

Tu știi?

Zace în mine un adânc sentiment de gol, parcă totul e în zadar și aproape nimic n-ar mai avea chef, e atât de ciudat să ajungi să te deziluzionezi în repetate rânduri,să cazi în genunchi cu sufletul și să fii prea obosit ca să izbutești prin a te ridica. Uneori acești ochi se plictisesc de ceea ce văd în fiecare zi,și alteori le e teamă să vadă și altceva decât tot ceea ce au văzut până la un anumit moment. Totul e așa sec căci dacă m-aș afla într-un deșert,aerul meu ar fi nisip...și totul e așa fantomatic,așa străveziu,parcă nimic nu mai cooperează cu mine,mă simt de parcă m-am predat unei lumi de neputință,unui iad cu aspect de rai ideal. Totul e împrăștiat în mintea și sufletul meu, la ceas de dimineață totul are culoarea visurilor și a speranței,iar apoi,în momentul în care noaptea a pornit ticăitul ceasului ei misterios,am alunecat, am alunecat pe gheața atâtor momente pe care le-am trăit sau mai grav,pe care nu le-am trăit sau nu-mi aparțin, în momentul în care mă așez în pat dorindu-mi să-mi liniștesc oboseala,eu nu mai respir curajos,respir lipsa oricărei voințe,parcă plânge inima-n mine de fiecare dată când crengile copacilor se clatină lent,parcă zace-n mine pericolul albastrului închis din componența fondului pe care Dumnezeu a pictat, cu talent,ca un maiestru, luna,parcă pică din părul meu toate stelele pe care le-am privit în serile de vară de demult,parcă totul moare odată cu mine și totuși totul continuă mai logic și liniștit fără prezența mea. Tu știi cum e să vrei să poți respira normal dar să nu-ți poți permite asta? Știi cum e să-ți auzi în tumultul bătăilor inimii frica de tot ce ai putea păți,de tot ceea ce ți s-ar putea întâmpla sau însuși? Tu știi cum e să râzi deși tot ceea ce ai fost suspină într-un subconștient prea firav,prea sensibil. Tu știi cum e să-ți dorești nebunește să alergi pe străzi extrem de lungi și pustii doar ca să poți țipa, doar ca să poți urla din rărunchii plămânilor tăi că știi prea mult,că vezi prea mult în orice, că observi prea mult,trăiești atât de mult încât îți sorbi viața sângelui din vine, încât îți iei în vise viața pe care nu ți-ai oferit-o sau ales-o. Tu știi cum e să-ți dorești să faci atât de multe dar să ai mai puțin decât ceea ce este considerat puțin? Tu știi ce-nseamnă să urle gândurile în pieptul tău până când ai impresia că te sfâșii singur cu un cuțit? Am țipat eu vreodată după ajutor? DA! L-am primit? NU.
Tu știi ce-nseamnă să fii rece deși în tine zace o iubire pe care n-o exprimi niciodată dar pe care-ți dorești din toată inima s-o eliberezi, să le-o arăți celor care te-au făcut s-o simți? Tu știi ce-nseamnă să zacă-n tine atât de multe piese dintr-un puzzle în fața căruia ai stat luni întregi până la ore la care sufletele sunt slobode și pustii? Tu știi ce-nseamnă să-ți fie teamă dar totuși să te bucuri? Să râzi în interiorul tău în situații triste și să te simți cam prost legat de asta? Tu știu ce-nseamnă să colecționezi amintiri doar pentru că ți-e enooorm de teamă că n-o să mai rămâi cu nimic,c-o să pierzi unicitatea atâtor momente? Tu știi ce-nseamnă să vrei să spargi toate geamurile,toate oglinzile doar pentru a vedea măcar o singură dată ceva făcut în sute de mii de bucățele,așa cum ești tu, să-ți sângereze mâinile așa cum îți sângerează zilnic mintea? Tu știi cum e să ai impresia că prin fața ta trec zeci de trenuri cu destinații diferite,dar să n-ai curajul să sari în vreunul din ele doar din teama că vei cădea? Tu știi cum e să te temi de tine în singurătatea serilor, să îți controlezi pașii în văpaia de lumină a dimineții, tu știi cum e să tremuri deși nu o faci,și să zaci deși pentru alții,fizic,pare că te prefaci? Tu știi ce înseamnă să cauți disperat comunul în ceea ce simți doar pentru a nu crede că problema e la tine? În definitiv, tu știi ce-nseamnă să ai senzația că supraviețuiești din greu deși tu trăiești în aparență "perfect"normal?...