Mă lupt cu mine

Acum va fi atunci,pe-atunci

Și momentul de acum va ajunge să devină un nimic, tot ce e trecător e frumos, dar e în esență un fel de amăgire ce ne poartă de pe mâine pe azi, ne dă puterea de care avem să ne continuăm drumul prin viață, pentru că realizez că existența nu se termină și evident nu a început odată cu mine sau cu tine, a durat și va dura, probabil pentru totdeauna. Dar totul e fragil,noi suntem cele mai firave ființe, ca și suflet dacă nu ca și fizic,prin comparație. Și cei răi sunt slabi, ei sunt mai slabi decât toți,ei se predau răutății, o emoție ce distruge, un fapt ce-i va îngenunchea până la urmă în fața regretului, cel puțin eu încă sper că vor regreta, cu toții ajungem să regretăm, și în fața acestei remușcări devenim hârtii nescrise, dar folosite, neimportante. E suficient sâ fii în viață ca să-ți dorești să prinzi și ziua de mâine ,aspirând către acea sursă de bine în toate, acel impuls care ne arată că suntem încă doriți undeva acolo,că mai avem de parcurs pași până la sfârșitul musiunii noastre,călătoriei ce ne-a purtat prin suflete și locuri. Arunci când ne privim vedem emoții, încercăm să ghicim motive, sentimente, impresii,noi trăim pentru a simți și totodată simțim pentru că trăim. Suntem dezastre,epave frumos împachetate, suntem extratereștrii prin normalitatea noastră terestră și ne descurcăm să fim orice altceva sau altcineva mai mult decât încercările de a fi doar NOI, noi cei care respirăm și  la ceas de miez al zilei cât și al nopții, noi care vedem sau simțim,auzim sau ne ghidăm în fața răsăritului,oftăm ușor înaintea apusului, noi care ducem diverse poveri în spate, unii poate plângându-ne mai mult decât ar trebui, alții cautându-și o altă sursă de putere pentru a izbăvi, pentru a bate viața cu propriile trucuri , scheme. Suntem atât de absorbiți de ce e în jurul nostru, de cum părem încât uităm de esența a orice altceva. Ne încâlcim în puzzel-uri cu piese rupte din suflete și nu reușim să le pricepem, astfel ajungând să le distrugem câte puțin, câte un pic în fiecare zi ce credința ne-a dat-o pentru a o venera prin fapte de care să fim mulțumiți, nu chinuiți. Și vrând să reparăm, simțind durerea de-un val copleșitor în pieptul strâmt de om, ajungem să acoperim cu carioci fabricate din cuvinte și sensibilitate crescută peste răni ce urlă mai tare decât fiarele-n noaptea necunoscută.
Eu nu sunt ceea ce îmi impun și mă doare, mă desfășor în fața puținilor oameni,  care vor citi aceste rânduri, dar nu reușesc să încetez din a-mi îndepărta aceste gânduri care m-ar elibera, m-ar salva în anumite situații, nu pot spune nimănui ceea ce scriu aici, mereu sunt altfel,permanent mă răzgândesc, sunt pregătită rănirii celor din jur fără voință. Acum, în acest moment ce va fi altădată doar o particula de timp pierdut în ani și momente, realizez că scormonesc ca un monstru feroce după defectele oamenilor și ajung să le arunc lor în față ceea ce eu nu reușesc să percep, ei devenind pierduți în propriile  ființe.
Spun că " aș vrea" pentru că eu nu prea vreau, eu sunt atât de instabila pe cât eram când mă clătinam pe micile piciorușe în încercarea de a face pași prin colțuri mici de lume, doar că acum mă clatin în suflet și mă simt mică într-un corp mai mare, atunci mă simțeam imensă într-un corp mai mic,și de zdruncinat sufletesc, n-o făceau decât minunățiile ce stăteau în culoarea cerului, aspectul feminin de invidiat al lunii, sclipirea simpatică și fragedă a stelelor, în mirosul ploii din orice anotimp, ideile unui viitor de-o frumusețe magnifică ce mi-l conturam pe-atunci, așteptând să-l colorez acum, dar acum m-am oprit din colorat pentru a privi nostalgic, emoțional sfâșiată, conturul atent creat.