Mă lupt cu mine

să fug spre tine

Probabil am vrut să te supun acestei chestii de care tu voiai iminent să scapi și probabil așa ți s au pripit culorile în adâncurile bazinului gândului tău, să nu se risipească în singurătate apa sufletului.
Probabil așa am dansat ca o balerină în sala cu galerii de artă în viitor.
Probabil eu am fost ceea ce tu ai visat și invers, vezi tu, ficțiunea se abate de pe un capăt de topogan și se desfășoară în patul unor adulți.
De ce crezi că am ales să te mint în parcul copilăriei noastre? Pentru că am vrut să îți arăt că o pot face cu un zâmbet scurt pe chipul maniac, cu un țipăt deloc prelung în tumultul auzului tău.
Așa am ales să îți arăt ce este lumea, lovindu ți inima de altarul inocenței noastre. Apoi m am așezat în leagăn și am simțit mii de prăpăstii în stomacul meu și în ființa mea.
Probabil ai vrut să alergi către mine dar ai creat un scut invizibil, așa cum obișnuiam să facem în falsele lupte ale copiilor ce obișnuiam să fim.
Acum ne rănim, ne julim, ne jumulim de orice fărâmă de iubire și ne căutăm disperat dincolo de orice și oriunde, deși ne aflăm unul în fața celuilalt. Haide să îți spun sub pătura ascunsă de ochii, buzele sau auzul tău tot ceea ce nu ți am spus, vreodată, niciodată, la nicio cafea scursă de zahăr și sub niciun clar de lună.
Te invit să iei loc în primul rând al acestui spectacol : tu și eu suntem ceea ce am ales să anihilăm pe scena actorilor acoperindu ne nevoia disperată de celălalt cu multe măști aievea desenate.
Te rog să plângi, pentru că am nevoie să știu că o faci.
Suntem egoiști și murim cu egoismul adânc sculptat în ridurile fețelor noastre.
Ne este aproape de coloana infinitului imposibil capacitatea de a lăsa de la noi chiar și atunci când întreaga construcție semnalizatoare a existenței noastre ne spune să o facem. Facem pași departe unul de celălalt deși ochii noștri ard de durerea de a ne imagina plângând, deși mâinile noastre parcă se ghidează acum în taină și cu fiori spre a se cuprinde falnic și veșnic, distanța este creată deși inimile noastre își amintesc vag niște algoritmi de funcționare din liceu : speranța moare ultima.
Și plecăm unul de lângă celălalt, eu fug către tine doar în gând și tu mă reinventezi doar în arta palpabilă pe care o creezi : pictură.
Știu ce ne am făcut și nu am de gând să te împing în camera acuzațiilor, te am lăsat să mă legi, dezlegi și atunci în necunoscut fără să îți cer vreo hartă, m am ales pe mine pentru a mă regăsi . Și deși toată pădurea asta prin care hoinăresc de 7 zile seci fără tine mă ucide mai mult sau mai puțin încet, sunt aici. Aici departe de tine și lume, departe de obiectele sparte, șoaptele din fiecare noapte și anii trecuți în vagonul cu numărul 17.
Aici departe de tine și aproape de mine, de noi care se află oricând în entitatea mea
Aici aproape de focul meu și egoism.
Ne am ales sinele presus de ceea ce suntem, am putea fi și recunoaștem solemn: sunt mai egoist decât egoismul, și o să ard în valurile iubirii tale st