Mă lupt cu mine

trandafiri

În mâinile mele nu și-au găsit căminul multe inimi, nu s-au ofilit mulți trandafiri, dar eu le-am adunat pe toate într-o cutie cu amintiri.
Am jonglat cu ideile stărilor euforice și mi-am privit trecutul fulgerând de nostalgie și cuprinzându-mă cu dor.
Cu siguranță și tu ai picat și te-ai ridicat necontenit, vor fi fost căile umbrelor mai neînfricate decât acum?
Ia-ți viața în piept și pieptul țineți-l strâns de aerul curat al vieții, fără regrete și lipsă de silință.
Nu am purtat prin foarte multe locuri acești pași, dar picioarele mele au fost obosite de multe ori și acum mi-am găsit liniștea în zâmbetul persoanelor dragi de lângă mine.
Mi-am făcut griji că viața mea e un vis, m-am aruncat în puful unor lacrimi neîndestulate și mi-am șoptit povești la miez de noapte doar pentru a nu mă mai izbi neîncetat de sticla dură a atâtor gânduri.
Nu am văzut multe grădini cu trandafiri și spinii lor m-au atacat în vremuri neajutorate.
Nu am dansat pe o scenă plină de rozul frumos al acestor flori cu care m-ați împodobit acum...acum, în momentele în care stau deasupra tuturor pe un pian și vă vorbesc despre viață și marea sa mare de mister.
Acum se prefac toate în parfum și eu mă prefac într-un porumbel ce se înalță scurt pe un steag al păcii, cu lacrimi în loc de sânge, vărsate în semn de iubire și bunătate.
Dorințele gurilor aprinse de vicii, ale căror sete de cuvinte cu destinație jignitoare se preface într-un foc mistuitor.
Trandafirii întâlnirilor noastre de la ceas de seară au ajuns acum pe mâinile mele, neștiutori și tremurând, dictând suspine, căutând refugiul în ruinele sufletului meu.
Trandafirii dăților în care am pășit pragul acestei case s-au ofilit și mi-au strigat flămând că nu mai este cazul să te prind de mână pe aceleași străzi cu miros de primăvară.
Anul acesta trandafirii au fost afectați de durerea lui Dumnezeu la vederea răutății din ochii oamenilor și a revărsat iarnă în inimile care pășeau în mângâierea razelor de soare pe covorul de iarbă verde și fragedă.
Trandafirii acestor vremuri se lovesc de ziduri și ciripesc prefăcuți în privighetori.
Mâinile mele sunt albe și reci și zidul din fața mea a devenit mut, după luni în care i-am vorbit despre durerile mele, despre viitorul pe care mi l-am imaginat în diverse moduri.
Zidul mare și alb s-a distanțat de mine acuzându-mi mintea că îi oferă inimii răcoare.
Trandafirii pe care i-ați cusut în pielea-mi subțire,firavă, dar totuși albă se neliniștesc acum pe patul anilor de somn.
Pereții parcă vor să se îmbrățișeze lin în răcoarea lor pură
Parcă inimile se jură
Să mai ofere o tură
De labirint...
Trandafirii pe care mi i-ați oferit-cu mulți spini- se prefac în fericire și se apleacă în fața voastră.
Mă condamn yserios la a nu vă respecta regulile, așa, legată cu aceste gingașe petale de asfințit
Poate eu m-am sfârșit
Dar voi ați murit înainte să apucați să fi trăit.