Mă lupt cu mine

și totuși

Se face frig în sufletul meu
Și azi.
Și mâine se va face scrum
Fiecare zâmbet lepădat ieri.
Poți să apleci puțin vocea asupra respirației mele?
Sună a disperare.
După râsul tău și gustul fals al salvării
După ceea ce nu pot fi când lipsa puterii îmi urlă mai tare decât liniștea.
Te rog să rămâi
În întuneric și lumină,
În dezastru și pace.

Stelele cad în fiecare dimineață la al meu geam
Tu crezi că nu am dat curs amăgirii săptămâni la rând ca să pot supraviețui și azi?
Tu crezi că nu am înghițit lacrimi și teroare Ca să nu țip deseori prea tare?
Un ochi îmi plânge în amurgul orb
Și o ureche foșnește sunetul vântului
În bătai de atmosferă precum la nașterea lumii.
Plămânii îmi resping grav fumul
Când mă sufocă deja exaltarea
După nonsens și trandafiri presați în cărțile vechi
Și, totuși..
Cum să suport soarele când privirea mea cercetează numai în întuneric?

Tu cum pășești pe vaporul oceanului ăsta?
Fără să se scufunde cu tine malul?
Tu cum nu ajungi nebun de iubire
Când lipsa ei îți ocolește brațele în fiecare zi?
Tu cum auzi clinchetul fericirii
Când totul abate în van o umbră de tristețe?
Am fost și azi sub un tei
Blând în singurătatea lui anostă
Crengile lui cerșeau învelire
Culorile lui sombre cereau iertare
Pentru ce plăcere de nemurire se pierde veselia?
Pentru ce pictor ai ales să te prefaci în muză?
O, tu, tristețe pură
Îmi bați la ușă iar
Și inima-mi tresare
Îmi bați în piept c-un dar
Și-o ultimă chemare.
Îmi bați în piept cu-o toamnă aspră
Care să mă născocească
Printre vechile frunze arămii.

Și totuși,
Ne suntem cele mai de preț arme.
Eu cu părul plin de parfum de cântec de vioară în rărunchii tăi
Tu în luna decembrie pe pielea mea cu niște zurgălăi.