Mă lupt cu mine

Diverse

Și probabil iar va fi frig, peste mine și peste timp, peste ce am acum și ce am avut atunci, va fi frig și mă vor cuprinde fiori, probabil voiam să fiu și eu acolo, dar uite-mă că sunt aici...mă dor ochii și oboseala îmi suge entuziasmul din oase, sunt tot eu dar mă simt în mii de feluri diferite, sunt tot un suflet pierdut, dar simt mai multe chemări, simt cum responsabilitățile trag de mine din toate părțile și puterile mi-s frânte, dar mă ridic și trec triumfător prin zile, zâmbesc și azi și mâine nu mai plâng, pentru că pot și îmi doresc să mă-nving pe mine așa cum mi-am promis de nenumărate ori.
E timpul acela în care știi ce vrei și vrei să îți croiești un drum frumos către 'acolo', un indice de timp care se poate să îți fie aproape chiar și mâine. Suntem mici, din cauza emoțiilor și a sentimentelor, tinerețile ne trec prin anii mult prea grăbiți și ajungem să îmbatrănim, cel puțin așa ar trebui, însă unii ne stingem mai devreme, alții mai târziu, depinde de...nu știu de ce depinde, dar e bine oricum, să te împaci cu propria existență, din punctul meu de vedere ,înseamnă să fii împlinit, să-ți zâmbești în oglinda în care te privești zilnic și să pleci la drum cu încredere, să le surâzi celor din jur deși ei te privesc cu confuzie, rătăcire, suspin, fii tu primul care se schimbă pentru a aduce o schimbare în lume. Ascultă-mă! Poate și eu aș vrea altceva acum, dar să vrei e doar dorință, și dorințele nu sunt împlinite de nimeni, să aștepți uneori nu mai e o soluție...că deși timp se spune că avem MULT, viața e incertă, traiul e neclar, însăși respirație ne-nșeală și suflul ne e uneori sacadat.
Privesc în cana mea cu ceai de-o culoare tulbure, gustul lui nu mă încântă dar se spune că e necesar, că îmi poate face bine, așa că-l sorb alene și mă pierd în lumina becului ce se reflectă-n el, e prea multă lumină și ochii mi-s prea obosiți,aș putea să-l vărs acum și să plec în ploaia rece, dar sunetul notelor de pian și căldura protectoare a casei nu îmi dă drumul, sufletul meu ar fugi peste tot și oriunde, și-ar căuta refugiu și asculta chemarea, dar acum și marea-i furioasă și își schimbă des culoarea, acum și el, și ea, au renunțat și mâine o să-i văd iar în faîa aceluiași vis reconturat.
Nu le-am mai zis că nu au dreptate, dar cei ce nu cred în visele altora nu vor aprecia niciodată însemnătatea viselor lor.
E vreme răcoroasă, suspin de cer, geamăt de vânt scuturat de frunza unui copac, e vuietul vieții, al verii pierdute deja "demult" în tristul signal, e drojdie de viitoare iarnă, miez de fulg născut din norii umezi, e lacrimă de femeie și duh de om pierdut pe străzi, e tot ce va urma și totuși pretutindeni stagnează un început, e aromă de cafea amară, zahărul e prea dulce și mi se pare crud, nici eu nu mai am cuvinte și uite, m-am pierdut. Aș vrea să-i văd zâmbetul, să-i aud surâsul, să-i dansez printre stelele din constelații și să-i aud discursul...despre mine, despre ce e în jurul meu, mă cheamă o vioară, îl simt a fi al meu, mă lupt cu pianul, cu picioarele desculțe pe clapele ca de gheață, ei sunt departe, noi suntem aici, e timp de miază-noapte, e suflet de artist cuprins.
Și iubesc să dansez în ritmul muzicii știute doar de mine, ca să nu mă judeci nici tu, nici el, nici ea, nici nimeni, ador să mă aflu sub propriul meu nor, unde apare și ploaie, cad și zămisliți fulgi, curioși, unde răsare și soare, de unde apun emoții de curcubeu, de unde se vede suflet și pică încet un clișeu.
E amor de noapte și zi îmbinat cu ură de după-amiază, e bătaia inimii de lângă el, e ființa ce va lua viață din suflul stelei căzute ieri, e lumea ce noi o creăm după ce ea ne-a creat pe noi, e mamă de verdeață și tată de trandafiri, e natură și viață, al lumii musafir.
E potir din licoarea tinereții, e taină de suflet, credință și cuget, când ei își duc dorul, noi ne privim nesigur, că noi ne simțim lipsa, ei se ascund în neguri de vis, când eu o sâ dorm, tu o să fii deja aprins.
Ea ar fi vrut să fie acolo, acolo unde acum 5 minute era ea, el nici nu are idee cât de mult se gândește biata fată la ce a mai făcut el, cum timpul și l-a mai petrecut...
Eu privesc dinafară, le simt tensiunea, le simt bătăile inimii, dar eu doar scriu vreo câteva rânduri despre ei, să nu mă știe nimeni, să fiu tot aici și să scriu iarăși peste timpuri, s-adăp amintiri din cești sparte de cafea și rochii de dans pictate-n nuanțe de mov, să-mi fie podeaua cenușie, covorul moale și alb, să ningă afară și ei să fie acolo unde nu au fost acum ani, să se privească-n adâncuri, dincolo de ochii pierduți în ridicolul trecerii de zile, luni cuprinse-n ani, să-și cuprindă dulce mâinile și ei să-i pice o lacrimă de miere, în ceaiul fierbinte, prea colorat de zâmbetul lui. Sperăm acum, și eu, și ei la ceea ce numim 'pentru totdeauna', dar lor le e teamă cu gândul la viitor și eu mă sfiesc că mi se va albi părul aici, scriind despre iubirea lor întruna...
Le șoptesc acum prin șuieratul vântului c-o să aștept, și deși o să fiu batrână, o să zâmbesc a fericire știind căci cu a lor poveste, am umplut caietul în care am scris de ani buni, cu suflet de diferite nuanțe și comori.