Mă lupt cu mine

*

Tablou

Simt că ne strecurăm printre aceleași culori,
-străvezii-
Eu te văd, mi te arăt, și tu tot tinzi să mă creezi,
-să-mi tot spui că-n ale mele brațe, ai să vii-
Mă pictezi, mă notezi, iar și iar, mă desenezi!

Te distrezi?

Ești plin de acuarele, îți cad pensulele printre degete.
Ochii-ți sunt roșii și buzele uscate,
Ești cumva aproape de adevăr?
Eu aș zice că te apropii de o stranie moarte.

Mi-ai ascuns balerinii în pod,
îți cer să-mi pui muzică!
Că fără a mea artă, o să mă pierd de tot

* Artist nebun

Adu-mi hainele sufletului că mi-e prea rece,
..și am amorțit.
E aerul greu,
..plâmânii mi-au obosit.
Te rog,
nu te mai juca în același veșnic loc!
Te-împing, te resping!

Mă ții prea strâns de mâna însângerată,
și doare.
Tu nu vezi că ceea ce la infinit derulezi, sens nu mai are?
Mă ții captivă, cică ți-am devenit refugiu..
Eu nu sunt un peisaj, o piesă de hârtie..
Eu sunt o viață și trăiesc,
-asemeni ție-
Nu poți să vrei să respiri,
numai prin mine.
Nu e lumesc,
suntem totuși umani,
Nu e firesc!!
..doar nu suntem huligani...

Știu că am fugit către tine desculță,
Dar nu mă poți ține într-un tablou ca pe-o păpușă-n cutiuță.
Sunt lângă tine,
Și totuși tu mă cauți..
Printre aceleași vechi ruine.
Ai devenit în arta ta distrus,
Și toate lacrimile, pe pânza veche mi le-ai răpus.

Ridică-te, bea o cafea,
și apucă cartea de pe noptiera mea.
Citește, cântă, zâmbește!
surâde cu ochii pustii ce i-ai fixat pe inima mea, orbește.
Ridică-te,
ieși pe aceeași ușă a blocului dărâmat!
Uite și tu câtă artă ai irosit,
tabloul de afară e acum..., mult prea uzat

Te rezemi de zidul rece și-afumat,
E ceață și iar te-ai scufundat.
Eu sunt închisă într-un tablou...
Mai poți? Mai ai curajul să te consideri un erou?
Te vede luna, te ceartă stelele..
Ți-aruncă magii, toate poverile
Printre perdelele
Pe care ai împrăștiat sângele,
Picturii tale faimoase
Mai poți? Mai ai venin în oase?
Du-te, zboară!
durere pe-un voal mov tu iar coase
Nu te mai văd ca ieri..
Că pe tine anii nu te mai fac om
Vei deveni iar ființă,
După ce mă vei vedea atârnată de un pom.

Acum e doar "vei", pentru că nu va mai exista vreodată,
"vom"