Mă lupt cu mine

NU

Tu știi ce fel stătea sufletul să-mi pice în mâini
Parcă voia să fugă și să prindă disperat cuvintele pe care nu i le-ai adresat vreodată, cele de adio. Inima avea miliarde de bătăi pe secundă, iar eu stăteam să leșin...nu mai vedeam clar și totul devenea prea fierbinte în pielea mea rece. Te ridicasei cu același aer de atunci și se vedea ceva diferit, parcă de acolo de la distanță, nu mai zăream aceeași privire, eu nu mai am aceeași privire...a trecut timp și timpul ne face să devenim străini și uneori avem de ales și nu ne pripim, dar ne avântăm pe urmă îndurerați spunând că nu știm de ce ne aflam în aceeași încăpere, trăind din același aer dar visând diferit, plutind prin galaxii independente, mult prea străine una de alta, nemaialiniindu-se vreodată pe-aceeași bucățică de univers.
E normal ca de ceea ce fugi să te izbești la un moment dat, câtuși de puțin. Ar fi un alt lucru firesc de numit în lumea asta nebună plină de momente ciudate.
Nu te-aș fi prins de mână pentru că ar fi fost mult prea rece pentru a mea mână deja sloi, nu te-aș fi îmbrățișat decât silită, de teama că îți voi simți vechiul miros, nu te-aș fi privit decât inconștient, pentru că privirea aia plină de gânduri mii ascunse m-ar fi făcut confuză a 20-a oară.
Acum totul pare să fi fost un vis, dar cine știe? Totul e posibil!
Ciudat însă că nu vreau să dau nas în nas cu tine și să-mi fugă cumpătul, cumva, într-un mod absurd nu reușesc să mă controlez, e confuz sentimentul, e încâlcită inima, dar nu e nimic legat de dor sau melancolie, aceast fenomen pare să atârne doar de lipsa curajului de atunci, lipsa voinței de care sufeream, lipsa puterii de a spune "NU", acel "NU" pe care acum mi-l zic mie înzecit în speranța că-l voi folosi când va fi nevoie, fără a ezita.