Mă lupt cu mine

#Oamenii copilăriei mele

Da, și uneori mi-e dor de acei oameni care făceau parte din copilăria mea...i-aș strânge la piept și le-aș mulțumi fiecăruia în parte pentru influența lor asupra mea, care a dus într-un bun final doar spre bine. Aș sta cu ei la mii de povești despre sensurile lumii, dacă ar avea puterea de a mă înțelege așa cum aveau puterea de a se bucura de râsetele mele de copil gingaș. Le-aș oferi flori educatoarelor, i-aș ridica un mic monument într-un loc special învățătorului care m-a călăuzit către un drum grozav, un drum ce-l simt că va fi frumooos și interesant, le-aș da prietenilor din copilărie acadele și i-aș îmbrățișa lung, toate astea doar pentru a le simți din nou prezența a cărei lipsă adesea o nutresc. Presimt căci, cu unii mă voi mai întâlni pe cărarea vieții mele și le voi mulțumi poate, la un moment dat, pentru tot ceea ce ei mi-au dăruit fără să fi știut că de fapt am primit ceva de la ei : răbdare, curiozitate, spontaneitate, entuziasm,fluturași în stomac, dorință, foame de succes, voință, putere, râvnirea a mai mult, iubirea,blândețea, lacrimile inocente.
Îmi amintesc de un prieten al fratelui meu, din copilărie, un băiat frumos, ce-i drept, dar mai presus de asta, cu un suflet cald, cu o voce mângâietoare, elemente ce trezeau în mica fetiță reveria unui viitor prinț creat după tiparul lui. La cei 5-6 ani, acel băiat era prințul meu pe cal alb. Of,vai, sună amuzant, suflete dragă, dar imaginea lui pe care o văd acum, peste 10 ani, îmi trezește curiozitatea de a afla dacă-și mai amintește de micuța "răutăcioasă" care acum, ca o adolescentă plină de fluxul inspirației și al sentimentelor, scrie câteva rânduri despre el, despre ochii lui căprui de-o bunătate nemaivăzută. Cerul meu s-a întunecat atunci când și-a pierdut tatăl, iar lacrimile mi-au înfierbântat obrajii când bunica lui a fost condusă pe ultimul drum, atunci am știut că viața e o secundă, sau mai puțin de o secundă pentru că atât îi ia ei ca să se descotorească de noi și să se întruchipeze într-un prunc.
De multe ori m-am întrebat ce face, cum mai e sora lui cu părul blond precum coaja pâinii proaspete și bine coapte de la brutărie, mereu m-am întrebat dacă a fost curios să afle cum am crescut și ce îmi place, mereu am purtat în suflet o zi ce-mi amintește de el și-mi umblă stingheră prin suflet, oare el mai știe?
L-am văzut acum,mmm, un an, eram la mese diferite într-un restaurant și ceea ce-i părea lui cunoscută la masa la care stăteam era probabil fetița pe care încerca să și-o amintească, iar pentru mine anii parcă treceau prin stânga și prin dreapta mea scuturându-se de ploi și viscol, lăsându-mă rece și calmă, dar totuși agitată odată ce pașii mi-au urmat calea către ieșire. Acela a fost unul din milioanele de momente în care mi-am dorit cu toată ființa să rămân și să vorbesc cu un om ce încă mai are un locușor în inima mea, acela a fost un momemt în care mica fetiță cu părul castaniu,buzele micuțe și brațele subțiri a fugit la pieptul prințului ei ai cărui ochi căprui sclipeau a amintire.