Mă lupt cu mine

Umanitate

Oameni, suntem oameni și suntem extrem de mulți,enorm de diferiți, în noi zac suflete diversificate și colorate în nuanțe de-o diferență izbitoare,rareori găsim asemănări în posibila lor simțire, trăire. Cu toții privim cu mințile în direcții diferite,cu toții ne orientăm cu inimile către destinații multe,dar la finalul zilei cu toții ne agățăm de speranță,pentru că asta e tot ceea ce ne mai rămâne,de fiecare dată.
Aflându-mă într-un loc cu mulți oameni,îi privesc, îi privesc în fizic și în suflet, încerc să le desprind o oarecare taină,încerc să văd dincolo de corpul obosit,muncit,de mâinile trecute prin vremuri aspre și multe ploi,de fruntea ridată, de zâmbetul gingaș, de prezența suferindă,mizerabilă sau bolnăvicioasă,o poveste...pentru că în spatele atâtor aparențe există o carte deschisă sau dorința unui final,pentru că dincolo de oglinzile ce ne orbesc de noi,mai suntem doar ceea ce am fost mereu : pasageri ai vieții, trecători prin stații,călători ai atâtor trenuri al căror mers l-am prins sau deiluzionații atâtor curse ratate din pricina jocului timpului maniac sau din lipsa unei adevărate voințe.
Suntem mulți, și nu ne știm decât vreo câțiva, ne dorim să avem cunoștințe, dar din relieful numelui deja se resimte prezența eternului interes. Tu câți oameni ai aproape de inima și ființa ta? Tu pe umărul a câți dintre ei poți plânge? Le-ai zis vreunuia dintre ei durerea ce se află-n comă-n sufletul tău de ani de zile? Ai avut vreodată mica satisfacție a faptului că acea ființă te-a înțeles,te-a priceput?
Ceea ce putem oferi este strict limitat de ceea ce primim,și da, asta este garanția că nu ne-am avântat mai mult în ceva ce ne-ar putea răni,din teamă,din teama de a nu fi trădați,pentru că trădarea e un alt chip fățarnic al dozei ridicate de 'uman' ce se află în sângele nostru ce este vărsat de foarte multe ori doar în nume de păcat, doar în ipostaza unei embleme de argint a pierzării.
De  câte ori ne privim cu compasiune și fără să judecăm? Nu pot să-mi decolorez din minte zecile de imagini în care un om ce are o problemă fizică,cel mai des,este privit cu capete întoarse de toți ceilalți...cum pot acei oameni crede că respectivul nu observă atenția selectivă revărsată asupra persoanei sale? Cum pot acei oameni crede că persoana respectivă nu simte un gust amar al existenței sale acolo,al respirației sale ce pare să atragă atâtea ciulituri de urechi? Cum se mai consideră ei umani când umanitatea lor încalcă adevăratul simț de recunoaștere și resemnare,de retragere și bunăvoință, de focusare asupra a ceea ce ochiul nu-ți vede,dar cugetul ar trebui să-ți simtă.
Fie needucați, fie fără bun simț,fie cu lipsa puterii de a se conforma,de a te respecta pe tine prin ceilalți,fie prea umili,timizi, ieșiți din cale de ostili,noi oamenii,suntem entități labirintice,puzzel-uri care au un grad de dificultate de la cel mai scăzut la cel mai ridicat.
Mereu stau și mă gândesc că e de ajuns să fiu eu ca să-i ignor pe toți cei ce nu-mi merită nici măcar privirea...acei oameni care sunt jalnici prin lipsa lor de valori ce parcă le atașează un indicator deasupra existenței lor de fiecare dată când deschid gura sau acționează. Uneori nu e de ajuns să judeci,dar fără un simț critic,nu ai puterea aceea lăuntrică de autoconservare a tot ceea ce tu deții superior,a tot ceea ce realizezi că reprezintă bogăție în comparație cu sărăcia din mințile și inimile unora.
Pentru că suntem oameni și ne pierdem în mulțimi mai mici sau mai mari,pentru că de fiecare dată când ne aflåm din pură întâmplare unii lângă alții,umanitatea pentru unii moare,iar pentru alții înflorește.