Am închis încet ușa glisantă a salonului și am mers lângă pat. Aparatul care monitoriza bătăile inimii lui Louis mergea greu, dar mergea. Oxigenul începea să se termine, dar asistenta spuse că nu e necesară o reîncărcare a tubului.
I-am luat mâna călâie în palmele mele fierbinți și am dus-o la gură, sărutând-o. Mi-am trecut degetele peste ale lui și o lacrimă mi s-a prelins pe obraz. Am lăsat-o să cadă, nu avea rost să o șterg. El oricum nu avea să o mai vadă căzând.
Durerea din sufletul meu creștea zilnic, dar nimic nu îl putea aduce înapoi. Deși doctorii îmi spuneau asta de fiecare dată când veneau să îl verifice, nu voiam să cred. Nu puteam să cred. Era un coșmar din care mi-era imposibil să mă trezesc.
De ce ni se întâmplase nouă asta? De abia plecasem de la biserică, de abia spusesem amândoi „da” când un tir ne-a zdrobit mașina care ne ducea spre aeroport. De acolo trebuia să luăm un avion spre Hawaii, unde aveam să ne petrecem luna de miere. Am văzut cum tirul se îndrepta cu viteză spre noi, l-a văzut și Louis, dar nu a mai putut să îl evite. Ne-a lovit în plin.
M-am trezit a doua zi în spital. Am încercat să mă dau jos din pat, dar nu puteam. Nu îmi simțeam picioarele. Am dat pătura la o parte și am început să strig. Picioarele îmi fuseseră amputate.
Așa ajunsesem să stau lângă un Louis în comă într-un scaun cu rotile. Aparatele erau singurele care îl mai țineau în viață. Cum eram căsătoriți, eu trebuia să decid. Dar nu puteam să semnez un document care îl omora. Dacă el încă era înăuntru? Cum aș putea să îmi omor soțul?
Trecuseră zile și mă gândeam din ce în ce mai mult să îi curm suferința. Dacă el era în dureri? Tot corpul era plin de tăieturi și vânătăi. O asistentă a intrat să îi verifice pulsul și m-am trezit spunând:
- Sunt pregătită!
Și-a dat seama la ce mă refer, așa că doar a ieșit din salon. S-a întors după câteva minute cu un doctor și cu un set de foi. Mi le-a pus în poală și mi-a dat un pix.
Începusem să plâng, de abia vedeam ce scrie pe ele. Am luat pixul în mâna-mi tremurândă și am semnat cu greu. Am simțit cum scaunul îmi este tras în spate, până am ajuns aproape de perete. Asistenta s-a apropiat de pat și a început să îi scoată tuburile din gură și nas, după care a oprit aparatul care îl ținea în viață.
- O să se termine în câteva minute, mi-a zis, după care a ieșit împreună cu doctorul din salon.
Am stat lângă el până am simțit cum începe să se răcească. Lacrimile îmi curgeau șiroaie și începusem să respir sacadat. Am ieșit din salon, iar pe hol am atras privirile tuturor.
Familia lui Louis, familia mea, prietenii noștri. Toți erau acolo. Inclusiv cei patru magnifici. Deși trupa se despărțise de mai bine de doi ani, rămăseseră prieteni. Erau mereu acolo când unul dintre ei avea nevoie de ceva.
Mama a încercat să mă ia în brațe, dar i-am zis că mi-ar face mai mult rău. Așa că s-a oprit. Familia lui Louis plângea într-un colț, iar eu nu puteam decât să mă simt mai vinovată ca niciodată că le omorâsem copilul, fratele.
După trei zile stăteam în camera mea, în scaunul cu rotile, îmbrăcată toată în haine de doliu. Azi era înmormântarea lui Louis, iar în mintea era goală. Nu realizam nimic din ce urma să se întâmple. Priveam pierdută pe geam și speram să nu mai pot respira. Toată durerea să îmi fie luată miraculos. Dar nu se întâmpla așa ceva. Nici pe departe.
Am auzit ușa deschizându-se, dar nu m-am obosit să văd cine intrase.
- Ești pregătită, dragă? m-a întrebat tata.
Am dat din cap fără să mă uit la el, iar scaunul a început să se miște. Am ieșit din camera nou amenajată de la parter. Tata împreună cu un verișor m-au băgat în mașină și am luat direcția bisericii în care se afla trupul neînsuflețit al lui Louis.
Când am intrat pe ușile de lemn, toată lumea și-a îndreptat atenția asupra mea. Tata m-a dus în față, lângă rudele lui Louis, în timp ce ale mele erau pe al doilea rând. Mama mi-a strânsul umărul, încurajându-mă, dar nu mă ajuta cu nimic. Slujba a fost lungă și tristă, la sfârșit toată lumea a spus câte un cuvânt frumos despre Louis. Toată lumea mai puțin eu. Durerea era a mea și nu voiam să o împart cu nimeni. Nu voiam să știe lumea ce lupte se dădeau în sufletul meu. Câtă vinovăție și câtă durere simțeam. Cât de mult îmi doream să fiu eu cea care trebuia deconectată de la aparate. Nu el. Eu trebuia să mor. Era mai bine pentru toată lumea. Pe mine și așa nu mă iubea nimeni. Nu așa cum era el iubit.
Sute de flori ședeau acum pe mormântul proaspăt. Toată lumea plecase, dar eu refuzam să îl părăsesc. Începuse să se însereze, dar nu voiam să plec. Nu puteam să fiu în altă parte. Trebuia să fiu lângă el.
Mi-am petrecut noaptea în cimitir și aș fi rămas acolo pentru totdeauna dacă groparul cimitirului nu suna la poliție. Am ajuns înapoi în camera mea, într-o singurătate sfâșietoare. Vinovăția, durerea și neliniștea aveau să domnească pentru totdeauna înăuntrul meu.
