Genericul de final apăru pe marele ecran din sala cinematografului. Oamenii se ridicară de pe scaunele comode, întinzându-și oasele amortițe și adunând puțin din mizeria lăsată în urmă.
Ți-ai luat geanta de pe scaunul gol de lângă tine și ai pus-o pe umăr, coborând scările. La ieșire, ai înapoiat ochelarii 3D, iar băiatul care i-a preluat ți-a făcut cu ochiul.
Ai oftat prelung, dându-ți ochii peste cap. Frumusețea ta naturală mereu atrăgea privirile fiecărui bărbat din cameră, dar nu toți se comportau cu un gentleman. Ai ajuns în holul cinematografului, iar lumea se îngrămădea spre uși, în căutare de taxiuri și alte mijloace de transport spre casă. Ți-ai aranjat marginile rochiei și ți-ai ajustat părul prins în coadă.
Mulțimea dispărea rapid. Te-ai apropiat de ușile din sticlă și ai văzut cum ploaia torențială lovește brutal pământul. Când plecasei de acasă, niciun nor nu străbătea cerul, așa că nu îți făcusei griji, iar umbrela stătea cuminte în holul de la intrare, în cuier.
Gardianul te presa să părăsești incinta, dar ploaia de afară te îngrozea. Până la urmă, ai fost împinsă în stradă, iar apa ți-a îmbibat hainele. Te-ai apropiat de șosea, încercând să găsești un taxi. O mașină neagră gonea cu viteza, iar când a ajuns în dreptul tău, roțile au aruncat apa de pe șosea direct pe rochia ta albă, care acum devenise neagră din cauza pământului.
L-ai înjurat cu voce tare, după care ți-ai dus mâinile la gură, sperând că nu te-a auzit. Mașina a încetinit, după care s-a oprit. Ușa șoferului s-a deschis și silueta unui bărbat s-a apropiat de tine.
- Îmi pare atât de rău! a început el cu un accent gros. Nu te-am văzut.
Fața ta spunea totul. Erai atât de furioasă încât puteai să îl iei la bătaie, dar toată lumea știa că erai prea inofensivă pentru asemenea acțiuni mârșave.
Ai dat din cap în semn că înțelegi, după care ai continuat să storci rochia.
- Lasă-mă să te duc acasă, a zis, tristețea și regretul simțindu-se în vocea lui dulce.
- Bine…, i-ai răspuns sceptică.
Nu erai sigură dacă voiai să te urci în mașină cu un străin, dar băiatul din fața ta te fermeca. Chiar și prin ploaia torențială îi puteai vedea frumusețea.
Ați fugit spre mașina, el s-a urcat la volan, iar tu pe scaunul pasagerului. Ți-ai ajustat centura de siguranță. În mașină era cald, iar scaunul era confortabil. Ți-ai proptit capul pe spătar, închizând ochii, în timp ce mașina începuse să înainteze.
- Îmi pare rău, a zis el din nou.
Ai deschis ochii și l-ai privit. Părul ud i se revărsa pe frunte. Șuvițe blonde se împreunau cu cele șatene. Ochii albaștri ca un ocean învolburat erau concentrați asupra drumului. Roțile derapau pe suprafața udă, iar el trebuia să fie atent. A aruncat o privire cu coada ochiului înspre tine și a zâmbit. Inima ți-a bătut cu putere.
- Eu sunt Niall, a zis zâmbind.
- Andra, ai răspuns timidă, lăsând capul în pământ.
- N-am mai văzut niciodată o fată atât de frumoasă ca tine, și-a făcut curaj să zică.
Obrajii ți s-au îmbujorat imediat și i-ai mulțumit, nefiind în stare să îl privești în ochi.
- Ce ai zice să bem un ceai verde la mine? a întrebat.
- La tine?
Frica începea să ți se cuibărească în suflet. Cu cine te urcasei în mașină?
- Oh, Doamne, nu am vrut să sune așa. Îmi pare rău, s-a scuzat privindu-te.
Ai chicotit ușor, făcându-l să își arate zâmbetul șiret.
- De ce nu?! ai răspuns.
Seara avea să se transforme într-una de neuitat, la lumina lumânărilor, la căldura unui șemineu și cu un băiat de milioane. Ceaiul s-a transformat ușor în cafea, cafeaua în cină, cina în plimbări, plimbările în excursii, iar restul e istorie.
