ASA TATA, ASA FIU

19

- Ei na! Sa sa laude. Nu are cu ce sa se laude. El e prea frumos ca sa aiba nevoie de cineva ca mine.

- Tu te-ai uitat la pozele astea? Tu ai vazut afisul asta? Pai, cine vede cum esti tu in afisul asta, moare de invidie. Nu spune nimeni ca tu ai doar paisprezece ani. Semeni cu mama ta?

- Nu am mai nimic de la mama. Din cate am vazut eu pe net, seaman cu tatal meu. Fizic! Sper ca intelegi! Nu vreau sa ii seman si la fire. Cu toate ca din cate a aflat Tudor despre tatal meu, se pare ca am si ceva din psihicul lui... Voi afla eu cand voi fi fata in fata cu el.

- Nu te temi de el?

- Atunci nu o sa ma tem! Fii sigura! Acum normal ca m-as teme de el. Nu sunt totusi un superman. Si am auzit ca a fost foarte periculos la vremea lui.

- Gata cu vorbaria. Treci si mananca. Te ajut sa te ridici. Haide! Incet...

Asa mi-am inceput adevarata viata din sanul familiei care m-a adoptat. De la agonia din prima seara, la linistea de dupa a fost nevoie de rana mea din piept. Nici nu m-am gandit eu la ce va duce gestul meu. Nu ma asteptasem la asta. Alex imi spusese chiar in acea zi ca indiferent ce am facut pentru el, tatal lui nu va da inapoi. Nu se va razgandi. Si totusi... s-a intamplat. Aveam acum o familie adevarata. Cu frati si sora si tata si mama.

Am reusit sa ma ridic singur din pat, dupa trei zile de repaus. Cand am fost sigur ca ma pot tine bine pe picioare si pot sa merg singur, primul drum pe care l-am facut a fost la secretariatul fostei scoli. Eram cu Alex si cu inca doi oameni vanjosi care il pazeau pe Alex peste tot, spre necazul fratelui meu vitreg. Nu i-a convenit dar pana nu se rezolva problema cu Babanu', nu mai avea voie sa riste. Asa ca eram cu Alex in masina, cand soferul a parcat langa bordura trotuarului din fata scolii.

- Cris! Te astept aici. Ai grija de tine!

- Ok!

Am coborat din masina, destul de greoi. Rana ma deranja inca destul de tare si nu imi puteam misca mana stanga, decat foarte putin. Am inspirat adanc. Aveam emotii. Stiam ca voi intalni oameni cunoscuti acolo. Oameni care mi-au vazut evolutia din clasa intai. As putea da acolo peste invatatoarea mea, care a fost prima care m-a marginalizat pentru ca eu nu avusesem bani sa particip la niciun concurs platit... la nicio excursie... la nicio iesire... la niciun muzeu... Colegii mei au avut mereu cruzimea sa faca o felicitare, pe langa cadoul de 8 martie si sa isi scrie numele fiecare dintre cei care au participat cu bani pentru cadou... doar al meu lipsise de pe felicitarile alea patru ani la rand..

Imi amintesc ca prima data cand am socat a fost in clasa a cincea cand s-au dat testele initiale si am luat cele mai mari note. Stiu ca atunci a prins drag diriginta de mine si ea a fost singura fiinta care a incercat sa ma ajute uneori. In gimnaziu, nu a mai fost invatatoarea si totul s-a schimbat. Notele bune au inceput sa curga si am prins pofta de ele doar pentru a vedea pizma celorlalti, atunci cand ii intreceam la note. Asta a fost, de fapt, motivul pentru care am fost primul in clasa. Dar cu toate astea, eu am fost marginalizat. Nu si-au batut joc de mine, recunosc, dar nu au incercat sa se apropie de mine... Acum, eu voiam sa intru in scoala unde am suferit atat. Dar trebuia! Voiam sa am albumul meu! Doar l-am platit, spre mirarea tuturor. Deja ajunsesem la Tudor pe cand s-au facut pozele pentru albume asa ca am putut sa platesc si albumul meu si pentru banchet. Daca nu as fi ajuns la Tudor, nu as fi avut bani pentru album si nici pentru banchet.

Am intrat in scoala si prima pe care am intalnit-o a fost diriginta mea.

- Edmond! Buna, dragul meu! Exclama ea si ma imbratisa strans de mi-a venit sa urlu de durere... insa nu m-am retras din imbratisare. – Ce faci aici?