ASA TATA, ASA FIU

DEZNODAMANT

Am deschis ochii... parca cu incetinitorul... dar inca nu am vazut nimic... Era o ceata densa... intr-o lumina calda... Oare am murit? Oare sunt in drum spre Rai? Oare am gasit intelegere la El? Oare ma lasa sa o astept pe Carmen a mea acolo, in poarta Raiului...?

Am mai clipit de cateva ori si parca am inceput sa vad lucruri... Lucruri familiare... Lucrurile cele mai dragi mie... Hm! Cum de au ajuns cu mine in Rai? Peretii camerei in care eram... erau plini de pozele cu Carmen... toate pozele ei erau acolo cu mine... Oh! Asta este Raiul meu... Multumesc, Doamne!

Apoi mi-am intors capul... Oh! Durerea era groaznica... Ce naiba? De ce mai simt durere? Nu ar trebui sa fiu un spirit care nu mai stie ce e aceea durerea trupeasca? De ce simt durerea? Mi-am strans ochii de durere... si mi-am simtit fruntea incretita... dar am reusit, in sfarsit, sa imi intorc capul in cealalta directie... Am vazut suportul pentru perfuzii... Hm! Sunt in perfuzii... Eu? Cel care nu fusesem niciodata intr-un spital? Dar de unde perfuzii in Rai...? Apoi privirea mi s-a limpezit... si am vazut in dreptul ferestrei o silueta feminina, foarte slaba... cu parul lung si des... si blond... Privea apusul... Un apus rosietic de iarna... Nu am reusit sa ii vad chipul... insa i-am vazut medalionul de la gat... trifoiul cu patru foi... apoi i-am vazut bratara cu data limita in care am scapat de obsesia de a afla adevaruri... Apoi acea silueta s-a miscat incet, incet... pana ce privirile ni s-au intalnit... Doi ochi albastri ca cerul de vara ma priveau cu dragoste... Ochi lui Carmen... Ea m-a urmat... Stiusem... Stiusem ca fusese la limita... atunci cand l-am atacat pe Samir... si nu rezistase vestii ca eu nu mai sunt in aceeasi lume cu ea...

Insa, ingerul ei nu parea suparat pe mine... Mi-a zambit bland, cu acel zambet pe care l-am adorat mereu... Sufletul mi s-a umplut de chipul ei zambitor... si am zambit si eu...

- Iubirea mea... draga mea draga... Carmen a mea... Esti aici... In sfarsit impreuna... am murmurat eu... tandru...

- Da, Edmond, dragostea mea... In sfarsit impreuna... susura ea, apropiindu-se incet de patul pe care eram intins... – Edmond, de ce ai facut asta? Mi-ai jurat ca nu vei risca nimic...

- Nu am putut sa nu incerc s-o salvez... Carmen... Nu am putut sa nu fac asta... Nu am putut s-o las sa arda de vie... Ea nu are nicio vina... Te rog sa nu fii suparata pe mine... S-a terminat tot... Suntem impreuna pe veci... Ne vom bucura de noi pentru totdeauna, pana la ziua de apoi... Nu te mai las singura... Nu ne-a fost scris sa fim mult timp impreuna in viata, dar avem eternitatea acum...

- Edmond... ce tot vorbesti acolo? Despre ce eternitate vorbesti? Esti viu... Ai supravietuit... E un miracol... Dar te-ai tinut de promisiune...

- Cum? Si atunci cum de suntem impreuna? Cum de imi vad pozele cu tine? Nu sunt in dormitorul nostru... Oh! Ia stai! Sunt la apartament... Da... uite oglinda de cristal scump... Atunci inseamna ca visez... Oh! Visez... Esti doar in visul meu...

- Nu... iubirea mea... Sunt aici cu tine...

S-a asezat bland pe marginea patului... Apoi s-a aplecat spre mine si a depus un sarut dulce peste buzele mele...

- Mai crezi ca visezi acum? Chicoti ea, dulce... zambind in continuare...

- Carmen! Tu aici?! Tu in Oradea? Ce am pierdut? Cate zile? Cum ai ajuns aici?

Am simtit cum imi revin puterile... si am reusit sa imi misc bratul liber. In celalalt aveam perfuzia... Cu greu, dar am reusit sa o ating pe fata care m-a asteptat atata amar de vreme, dupa ceea ce i-am facut eu... Am reusit sa ii ating chipul atat de drag si de care mi-a fost atat de dor... Chip acum incercanat si palid... dar aevea... in fata ochilor mei...

Mi-am trecut degetele peste obrajii ei mult prea slabi acum...

- Doamne, Carmen a mea... chiar esti aevea... Esti aici cu mine! Nu visez... Nu am halucinatii... Nu am murit...