Jurnalul unui soldat (Re)Bebel

noaptea 144

12 Iunie 2023
#silențioși #vizitator #paralel #gratii #călărit #trompetă

          Văd mai nou în paralel, în oglinzi și nu mă tem, soldățelul (Re)Bebel! Oare vine dacă-l chem?

          Viața a vrut să mă trezească destul de devreme astăzi, căci avusesem deja un somn lung, bine legat, fără întreruperi de durată și fără agitații provocate de către lichidul meu plasmatic înfierbântat. Sau poate că așa mi se pare mie la o primă amintire a nopții care tocmai ce s-a scurs. Va trebui să consult mai târziu jurnalul de somn al culcușului prezent. Aruncând o privire în stânga și în dreapta, l am putut observa pe Comandant care mă păzea adormit. Cunoscându-i prestația bună a pazei recent îndeplinite, m-am hotărât să nu îl deranjez pentru moment și să îmi îndrept atenția către o acțiune secretă. Palma mea necesita un supt intens, însă laolaltă cu mânușița acelui sistem de înfășare cu care vine acoperită la pachet. Ooo, dar ce plăcere aprigă îmi poate provoca mai nou această textură. Din păcate, uneori nu ajung să realizez pofta imensă de care dau dovadă, iar aceasta mă aduce în punctul în care devin gălăgios, chiar dacă pare ciudat pentru un proces atât de simplu. În acest fel am ajuns să îmi trezesc paznicul, însă nu mă pot plânge. Am petrecut cu acesta o perioadă bună de timp, clipe în care Doamna General se afla încă în procesul ei de vindecare și refacere energetică. Îmi place în schimb că Bărbosul m-a luat încetișor, purtând diferite discuții comode, sau mai bine zis, ascultându-i discursul său matinal de înviorare. Am urmat un circuit lejer de exerciții, care a încetat de îndată ce m-am simțit puțin istovit. Am continuat să fiu purtat prin incinta Unității Militare. Fiecare acțiune executată de către noi trebuia să corespundă unui prag scăzut de decibeli, așa cum este și normal să se prezinte un început nou de zi. Dar de această dată motivul consta în odihna din cazarma alăturată, care nu mai urma să dureze foarte mult.

          Cât de curând ni s-a alăturat și Frumoasa Adormită. Să știți că nu sunt vorbele mele. Eu doar am repetat orbește ceea ce auzisem la Secund. Astfel, s-a produs primul schimb de tură al zilei și am rămas să îmi continui rutina oarecum asemănătoare, însă totuși parțial diferită, petrecută de această dată sub ghidajul Doamnei General. Spun acest lucru, pentru că în momentul prezent am putut relua antrenamentul în paralel cu prestația incitantă oferită de prietenii mei pe baterii. Între pauze, nu mă mai pot lipsi sub nicio formă de simplele, dar intensele mele discuții alături de zâmbărețul din oglindă. Nu știu cine ești Domnule, însă mă bucur că te pot zări constant în mai toate suprafețele reflectorizante din încăperile noastre. Îmi aduc aminte că am mai cunoscut la un moment dat pe cineva asemănător cu tine, dar a ajuns să mă dezamăgească. Nu mai are rost să intrăm acum în detalii, dar ceea ce sper este să nu îmi faci și tu la fel. Eu am mai suferit înainte, dar de această dată dacă ajungi cumva să mă calci pe coada mea figurată, vei suferi chiar tu.

          Văd că de câteva zile își cam forțează norocul cu mine, dar se pare că lucrează atât de subtil, încât abia de astăzi am început să mă prind de mica scamatorie. Încearcă să îmi ghideze foarte lent acest mic corp ca să se odihnească fără niciun sistem de înfășare. Cu toate că e un lucru care nu pot spune că mă va deranja pe viitor, sunt uimit de faptul că am înțeles mai greu intenția. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Ajunsese să mi se pară mie ciudat acel sentiment de libertate al piciorușelor și mă încânta răcoarea suplimentară de care aveam parte de ceva timp. Însă faptul că mâinile erau încă prizoniere îmi frâna șirul gândirii. Oricum, temperatura crește deja puțin câte puțin pe zi ce trece, deci nu am cum să protestez în această privință, căci orice bucățică de piele expusă este un plus pentru mine și un minus ca și grade pe scara Celsius. Astăzi, Inamica mea a încercat să îmi elibereze temporar unul dintre membrele superioare și cu toate că pe alocuri mă prezentam agitat, chiar a ajuns să se comporte exemplar. Ba chiar a ajuns să își găsească un spațiu liber între acele gratii de închisoare lemnoasă ale acestui culcuș, dar nu ca mai întâi să ruleze un mic concert dintr-o parte în alta. De fapt, eu ajungând să dorm constant cu aceste brațe imobilizate, nu am apucat să realizez deschizătura lor. Acum, dacă stau să mă gândesc, oare este normal să îmi ajungă partea stângă până mai aproape de aceste pârghii de lemn? Oare e patul prea mic? Sau a ajuns corpul să îmi fie prea dezvoltat? Cred că de fapt am o poziție nefirească.

          În schimb, țin să vă zic că ador priza pe care mi-o aplică mai nou Comandantul. Încă o dată, țin să ofer credit brațelor puternice ale acestuia. Eu stau foarte lejer, însă măsurătorile mele indică o forță newtoniană destul de mare. Sper să vă pot explica bine, astfel încât voi să vă puteți imagina, ca mai apoi să vă instruiți la rândul vostru proprii paznici. Sunt ținut într-o poziție de șezut, pe axul X median, înclinat spre față la aproximativ 35-45 de grade. Capul îmi este de cele mai multe ori orientat drept, căci privesc spre față. Picioarele îmi sunt despicate, pentru că susținerea inferioară se află chiar între acestea, pe când cea superioară se află tocmai în dreptul pieptului meu puternic. Punctul culminant intervine chiar în acest moment, când pornește o clătinătură de 80% pe axul Y, iar restul pe axa uzuală, imitând un proces uman simplu de călărie. Până și sunetele eliberate de către Inamic se aseamănă cu realitatea, iar în combinație cu urmărirea obiectelor din incinta Bazei, dar și cea a oglinzilor, ajung să mă introducă într-un film western veritabil, regizat de însuși Clint Eastwood.

          Dar în schimb ce nu suport din partea acestor două brute, este introducerea acelor haine strâmte pe circumferința craniului meu. Uneori chiar poate deveni un chin, mai ales când de cele mai multe ori este urmat de aceeași procedură care implică și brațele. Păi cum ați vrea să introduc eu toate aceste părți ale corpului prin acele orificii minuscule și cine le-o fi gândit în așa hal? Iar acest lucru se întâmplă relativ des, iar cel mai mult urăsc când mi se întâmplă după purificare, chiar când am corpul proaspăt masat, hidratat și catifelat. Iar ei vin în continuare cu această procedură barbară. Dar puteți să mă lăsați la poponețu' gol, ce scutecu' meu! Însă azi, s-a întâmplat ceva uimitor! Mi-au fost calmate ifosele chiar în timpul unui astfel de proces. Ba chiar am schițat un mic zâmbet tocmai în timp ce unul dintre brațe mi se sacrifica prin intermediul unuia dintre acele orificii. Secundul pornise un recital cu ajutorul unei trompete improvizate pe loc cu mâinile sale și a ajuns să îmi fure toată atenția. Mai ales de vreme ce sunt fanul suprem al instrumentelor de suflat, dar mai ales al lui Louis Armstrong și lumea frumoasă depictată de acesta. Bine, că nici Lou Bega nu zicea rău de fetele sale din Mambo No. 5.

          Dar dragilor, cu toate că rutina noastră de seară avea să pornească degajat prin intermediul unei plimbări uzuale, finalul acesteia avea să ne deranjeze somnul. Sufletul meu pot spune că dispunea de o aura intactă, iar rațiunea nu ducea lipsă de nici măcar o sinapsă, însă comuniunea dintre cele două jumătăți, care însumează 66,6% avea să fie deranjată de restul de 33.3%. Brațul cel liber, parte foarte importantă a fizicului meu, agita mica mea ființă. Însă starea mea mentală este foarte puternică, iar după minute întregi de freamăte interne prin care se pare că am trecut cu succes, am avut parte de un mic ajutor din partea Inamicei. Imobilizarea inevitabilă a brațului m-a ajutat să revin pe plaiul oițelor ce ajung să ațipească la văzul norilor albaștri de vată de zahăr, în timp ce George Michael își cântă celebra Șoaptă fără griji.

(povestea mea continuă și mâine...)