Jurnalul unui soldat (Re)Bebel

noaptea 164

2 Iulie 2023
#bagaje #burger #panică #miley #cyrus #buză #mute #volan #bildungsroman

          Un drum lung și cu de toate. Sentimente neuitate, pline de însemnătate!

          M-am trezit într-o manieră destul de relaxată și calmă, însă cât de curând s-a instaurat agitația în jurul meu. Pe parcursul acestor zile, tot ceea ce se afla în interiorul bagajelor cu care am călătorit a migrat ușor prin incinta cazărmii temporare și chiar în afara acesteia. Mi-am dat seama că misiunea noastră avea să se apropie de sfârșit, de vreme ce Comandantul a început să caute, adune și să ordoneze o parte dintre aceste obiecte încă de la primele ore ale dimineții. Nu pot decât să spun că mă apucă pe mine anxietatea numai când mă gândesc cu câte bagaje am plecat inițial din Unitatea noastră Militară, iar acum vor trebui împachetate înapoi. Pe lângă acest lucru, am un sentiment că se vor mai adăuga și unele suplimentare, însă nu îmi fac griji în legătură cu spațiul de care dispune vehiculul lor imens. Mai degrabă mă gândesc la tot procesul de pregătire, cărat și aranjat. Mă bucur că eu nu voi fi implicat sau cel puțin nu direct. Mă voi ocupa, desigur, de vizionare și coordonare.

          Partea tristă, care a ajuns să le încetinească un pic procesul lor de organizare a fost însă faptul că am avut parte de un somn neașteptat de lung. Din acest punct de vedere, cazarma a fost temporar blocată, iar amenajarea bagajelor a fost pusă pe pauză. În egală măsură, drumul nostru de întoarcere a fost și el întârziat cu totul. Practic, le-am dat planurile peste cap! Muhahahaha! Ce mă bucur! Pe de altă parte, cu această ocazie s-a bucurat și Comandantul de încă un somn scurt și revigorant alături de mine, pentru că la un moment dat îi puteam auzi sforăitul zgomotos. Ar trebui să îmi mulțumească pentru acest răgaz, de vreme ce știam că drumul va fi lung, solicitant și necesita o putere mai mare de concentrare. Cred că la un moment dat visa la ceva preparat de specialitate pe bază de carne tocată și care în același timp implica felii sau bucăți de carne pufoasă, dar și prăjită. Atât de puternică era dorința sa din vis, încât aproape că îi puteam simți chiar și eu mirosul.

          M-am trezit încărcat, relaxat și pot spune că aveam un chef nebun de plimbarea noastră specifică, de pe lângă marea și vasta masă de lichid salin. Însă dorința mea nu avea să se îndeplinească, pentru că amenajarea bagajelor se afla pe final, iar noi aveam să ne punem cât de curând în mișcare. Drept să vă spun, m-a indispus total acest lucru. În schimb, în contrast cu temperaturile pe care le puteam simți în exterior, interiorul vehiculului lor avea să fie răcoros. Astfel, plecați am fost! Urmează să vă povestesc unul dintre cele mai lungi drumuri pe care le-am experimentat până acum, în viața mea de (Re)Bebel. Pentru prima parte a acestuia, aveam să fiu plasat în micuța mea capsulă, pe bancheta din spate, alături de Mamaie Olteanca și fratele meu blănos. După cum știți, eram deja cu o falcă în cer și una-n pământ, datorită faptului că nu am apucat să îmi iau rămas bun cum-se-cuvine de la priveliștea mea preferată. Pe șoseaua care ne găzduia, automobilul avea perioade lungi în care abia dacă se mișca și astfel, nu puteam conta pe relaxarea oferită de vibrațiile generate de către motorul său poluant. La un moment dat, privind în față am observat zeci, sute sau poate mii de mașini, care se aflau în aceeași situație ca și noi. Iar din acest punct a început să se instaureze nebunia și isteria. Nicio vorbă, niciun cântec, niciun joc sau nicio jucărie de pe lumea aceasta nu avea cum să mă calmeze. Pe măsură ce înaintam cu o viteză asemănătoare transportorului meu mecanic, pur și simplu simțeam cum mă strâng și mă sufocă aceste centuri în care sunt prins. Cele două Dame ale mele îmi cântau și îmi șușuiau pe rând, când din spate, când din față, iar volumul plânsului meu creștea odată cu ele. Nici măcar cărticica mea muzicală și maimuța sa blondă nu aveau să mă readucă cu picioarele pe scăunel. Mașina deținea confortul necesar și persoanele din incinta acesteia încercau să mi-l ofere și mai mult, cu cea mai mare dorință. Însă corpul și mintea mea erau posedate de entitățile celeste ale panicii. Și partea cea mai negativa în toată această situație era faptul că nu ne puteam rupe din coloana infinită de cutii metalice cu roți. Într-un punct de cotitură, Doamna General, care se afla așezată pe locul din față a mașinăriei, s-a mutat din mers pe locul din spate, între mine și Mamaie Olteanca. Miley Cyrus ar fi fost mândră de isprava ta. Dânsa își dorea să fie mai aproape, spre a-mi îmbunătăți procesul de relaxare cognitivă. Ce m-a ajutat puțin la un moment dat a fost faptul că am fost dezrobit de acele fâșii lungi de material, care mă țineau captiv, precum o închisoare medievală. Ca ultimă instanță și totodată ca un proces de alinare, s-a decis de către comitetul de față să mi se ofere o doză mică de hrană.

          După o perioadă extenuant de lungă, am fost luminați de un miracol al autostrăzii și am reușit ca într-un fel să oprim autoturismul într-o zonă special amenajată. Pășind afară din incinta acestuia, am simțit cum o briză răcoroasă îmi lovește obrăjorii mei pufoși și am revenit instant la realitate. Ba chiar am început să zâmbesc sporadic, precum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul fusese șters cu buretele. Fețele Adulților erau toate picate și niciun proces de lifting facial nu cred că i-ar fi putut ajuta în aceste clipe. A trecut o jumătate din traseu, mai avem încă atât. Sunt pregătit! Haideți înapoi și să îi dăm bătaie! De această dată, cele doua Femei Militar aveau să facă schimb de locuri, iar paznica mea curentă devenea astfel Doamna General. Alături de Dânsa am pornit la drum mai liniștit, mai ales că avusesem parte și de răgazul necesar. La un moment dat chiar am reușit să îmi găsesc puterea de a adormi, însă doar pentru o perioadă scurtă. Traficul se mai degajase și ne deplasam deja cu mare viteză, însă am început a simți deodată cum mi se acumulează iarăși o energie ciudată în corp. Și nu eram singurul care sesiza acest lucru. Neliniștea mea urca treaptă cu treaptă, iar în sincron cu ea și cea a Inamicilor mei. Au încercat să o prevină din timp prin a da volumul muzicii din mașină mai tare și văzând că această acțiune nu dă roade, a urmat un repertoriu de melodii lente de relaxare. Izbucnirea mea avea să fie în orice caz, iminentă. În ultima jumătate de ceas, când deja pătrunsesem dincolo de granițele metropolei care ne găzduiește, se putea simți o tensiune atât de strânsă în interiorul vehiculului, încât dacă aveam în acel moment o foarfecă invizibilă, puteam declanșa o reacție în lanț, pe care nu o mai putea frâna nimeni. Toți cei prezenți numărau fiecare minut care trecea, dar relativitatea făcea ca acestea să se scurgă și mai lent. Doamna General își mușca buza, Mamaie Olteanca, care în mod uzual este foarte vorbăreață, se pare că se dăduse singură pe mute, iar Comandantul strângea din acel volan, de parcă și-ar fi dorit să îl sugrume. Chiar și acum i-au rămas urmele palmelor pe acesta. Pe de altă parte, fratele meu limbos era singurul liniștit, cumințel și poate pe alocuri curios. Dacă nu aș fi știut mai bine, aș fi zis că nici nu a fost cu noi în tot acest timp. Dar sunt sigur că ne-a păzit și ne-a protejat telepatic, direcționând către noi cele mai bune intenții ale sale.

          Într-un final și după multe ceasuri de tortură psihică, dar și sufletească, care a fost a tuturor, ci nu numai a mea, aveam să ajungem la parcajul vehiculului Dușmanilor mei. Gata! Drumul se terminase! Mă simțeam de parcă am trăit propriul bildungsroman. La coborârea din mijlocul nostru de transport, căruia țin să îi mulțumesc că ne-a purtat în cele mai sigure condiții spre destinația noastră finală, fiecare dintre noi avea să se descarce în propriul său fel. Inamicii mei păreau extenuați de oboseală și cu ochii ușor umezi, patrupedul companion s-a retras într-un colț ca să micționeze, iar eu unul râdeam cu gura până la urechi. Râdeam însă de bucurie, pentru că ajunsesem înapoi pe terenul nostru neutru, unde mă simt cel mai comod, cel mai puternic, cel mai apreciat și c̶̶̶e̶̶̶l̶̶̶ ̶m̶̶̶a̶̶̶i̶̶̶ ̶i̶̶̶u̶̶̶b̶̶̶i̶̶̶t̶̶̶ ... pardon, cel mai urât! Pot spune că mă simt ca și acasă la mine.

(povestea mea continuă și mâine...)