Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

2

  Alerg şi mă închid într-una dintre cabinele din baie, încercând să-mi opresc suspinele ce nu conteneau să-mi zguduie trupul. Încă le pot auzi râzând în depărtare, chipurile lor de lut mânjite până la refuz de machiaje stridente rămânându-mi pe retină, până ce dispar, îngropate în ceața lacrimilor ce curg necontenit.

  Cu lacrimi în ochi, închisă în siguranța băii, îmi deblochez mobilul şi citesc mesajul ce tocmai îl primisem:

Oamenii normali nu au idee cât de frumos e întunericul...

  Încă un citat de la acel necunoscut.... Măcar nu mă înjură și el....

Cine esti?

  Tastez înapoi un răspuns, asteptând să îl primesc. Sperând că îl voi primi.

Asta nu e important. Ceea ce contează e că te-am făcut să zâmbești. Ignoră-i, fiecare aruncă cu ce are în suflet.

  Pufnesc, căci nu am primit răspunsul dorit, însă zâmbesc, ștergandu-mi lacrimile cu mâneca, ieșind din baie și intrând înapoi în clasă, trecând pe lângă colegele mele ce m-au făcut în toate felurile până acum. Ele chicotesc, şuşotind ceva una alteia. Desigur, despre mine...

  Înghit în sec şi mă aşez în bancă, forțându-mă să mă calmez în totalitate înainte de venirea profului in clasă.

  Lumea din jur începe să se întunece în ceață, iar o clipă mai târziu capul îmi cade greu pe masă, iar eu nu mai simt nimic, epuizată de nesomn şi foame...

  Telefonul îmi vibrează în buzunar...