Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

20

  După o veșnicie am scăpat de tuburile ce îmi umpleau corpul. Cu pași mici, dar siguri, mă îndreptam spre o viață normală.
  Pieptul mă durea, însă eram deja obișnuit. Îmi simțeam plămânii cum șuieră, însă eram bine.
  Îmi pierdeam echilibrul, chiar dacă nu mă ridicam din pat. Aveam halucinații din ce în ce mai ciudate, dar eram bine.

  Supraviețuisem urii tatălui meu și eram pe drumul cel bun. Ieșeam din ce în ce mai des afară, într-un cărucior, dar eram bine.
  Zăpada din curtea spitalului era mereu albă, pufoasă ca un nor și scârțâia sub roți. Îmi plăcea să strâng țurțuri, cât mai mari și să îi arunc cât mai departe printre crengile reci ale pomilor.

  Mâinile îmi erau subțiri și reci, atât de albe că îmi puteam vedea toate venele, verzui și mă speriam. De când mă trezisem nu m-am privit în oglindă. Nu aveam curaj. Și apoi...

  —Vreau...să mă văd, spun calm, cu o voce ciudată, parcă a altuia.

  Mama mă privi surprinsă, însă îmi dădu o oglindă, privindu-mă straniu. E ciudat că fiul ei diform vrea să vadă ce nu mai e?
  Eram pregătit să îmi văd figura distrusă, însă reflexia mea mă sperie chiar și așa destul de mult.
  Din partea dreaptă a capului meu nu mai rămăsese nimic uman, nimic ce să amintească de chipul unui copil.

  Oricum și-ar imagina cineva că poate arăta cineva ars cu acid, probabil că arăt mai rău de atât. Cu urechea topită, parcă ar fi fost smulsă, cu ochiul drept aproape închis, ca de zombie și cu restul feței prăjită ca friptura pe grătar eram un specimen foarte ciudat care trăia.

  Îmi ating chipul, trecându-mi degetele printre striații ca de plasă, țipând brusc, aruncând oglinda cât colo, făcându-o fărâme.

  Eram un monstru...