Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

30

  Capul îmi e din ce în ce mai greu, imaginile fug amețitor, pierzându-mă între ele, în timp ce mâna tremurândă încearcă disperată să mai scrie încă un rând.
  Prea târziu. Amorțeala somnului binefăcător mă străpunge încet în țeastă, împingându-mă spre tărâmul liniștii.

  Vocea lui îmi răsună veselă în urechi, făcându-mă să tremur ușor. În jur e întuneric, un întuneric atât de profund că mâinile mele palide, albe, fantomatice, cu degete lungi, scheletice nici că se văd argintii în ceața acestui loc.

  —Anonimule? șoptesc înfrigurată, căci se face din ce în ce mai frig în acel loc straniu, de neînțeles.
  —Aici sunt, aici sunt, șopti vocea lui ca un ecou.
  —Anonimule! strig pornind în noaptea rece, pe urmele glasului său.
  —Aici, aici, sunt aici, ecoul îmi răspundea șoptit.

  Alerg, din ce în ce mai repede, pierzându-mi suflul, simțind cum tot corpul mi se cutremură de oboseală și frig.
  Mă lovesc de crengi jilave, ce îmi zgârie chipul și îmi sfâșie hainele. Cad printre spini, mâinle încep să mă usture agonic, dar vocea ecoului său mă îndeamnă să fug mai departe, până cad pe pământul sterp, sleită de puteri.

  Secată de puteri, mă ghemuiesc pe pământul umed, cu inima bubuindu-mi în urechi precum zgomotul unor tobe și cu șoapta lui caldă în piept, încălzindu-mă ușor.
  Niște mâini calde și primitoare îmi ridică trupul mânjit de sânge și sudoare, legănându-mă ușor pe cărările înguste. Nu am putere să mă opun, așa că îmi las capul să cadă greu, ca de plumb pe brațul necunoscutului.

  —Sunt aici...aici, șopti el, la fel de absent ca ecoul...