Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

55

  Vreau un funerariu viking, ai zis. Asta nu e prea mult. Nu ai cerut prea mult.
  Nu după tot ce ai făcut.
  Puteai să mă lași în suferința mea. Puteai privi cum îmi luam viața. Puteai să te bucuri de suferință la fel cum o făceau toți. Puteai să mă privești cum mă topesc în zăpadă. În schimb, ai ars pentru mine, ca o lumânare. Și îți voi fi mereu recunoscătoare.

  Vreau un funerariu viking, ai cerut. E tot al tău, iubire...

  Chipul lui era la fel de frumos ca totdeauna... Stătea acolo, într-o veche barcă din lemn uscat cumpărată pe nimic de la un fost pescar, învelit cu o pătură subțire de lână.
  O mulțime de oameni se adunase acolo, căci cu toții au vrut să vadă micul "spectacol".
  Îmi amintesc o clipă de timpul scurt pe care l-a petrecut în viața mea. Oftez, privindu-i chipul rece, părul lui suflat de vânt și buzele vineții ce cândva vindecaseră atâtea răni...

  —Nu te voi uita, uriașule, șoptesc mai mult pentru mine. Te iubesc, adaug și mă aplec să îi sărut fruntea rece.

  Barca fu împinsă pe apă de câțiva oameni, printre care și tatăl meu.
  O bătrână ieșită parcă din pământ îmi dădu torța aprinsă. O privesc o clipă, strălucind fierbinte, apoi o arunc cu toată puterea spre barcă.
  Lemmul uscat se aprinse iute, iar eu rămân cu privirea ațintită spre corpul lui chiar și după ce dispare între flăcări.
  Nimeni nu spunea nimic iar, în afara focului ce ardea în barca din ce în ce mai depărtată de mal, nu se auzea nimic.
  Fumul se înălța negru spre stele, iar mirosul de carne arsă îmi inunda nările.

  E ceea ce ți-ai dorit...

  O vreme mergem cu toții pe mal, urmărind rugul plutitor, însă curând nu mai rămăseserăm decât eu și părinții mei, privind la focul de se stingea încet, la barca topită și la cenușa trupului lui ce acoperise valurile reci ale râului.

  —Te iubesc, murmur fără să vreau, într-o incantație continuă
  —A fost un băiat bun, spuse mama.

   Nici nu aveți idee...