Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

Epilog

***
  —Shhh, sunt aici, micuțo, șoptesc atât de calm și liniștit încât mă surprind chiar și pe mine, apropiindu-mă de corpul ei, prins între fiarele cuștii ucigașe.
 
Inima ei bătea din ce în ce mai încet, mai slab și mai neputincios.

—Totul va fi bine, s-a terminat, ești în siguranță, oftez.

  Toată aura ei luminoasă se strânge într-un bulgăre de lumină pură, albă și caldă, ridicându-se ușor deasupra inimii sale micuțe. După atâta timp, suntem din nou împreună. Ascund scânteia la pieptul meu, sub haina subțire și îmi deschid aripile să plec.

  —Nu ai uitat ceva?

***
  Nu simțeam nimic. Am murit? Nu, pot auzi bubuituri, zgomote. Ce s-a întâmplat? Unde sunt?
  Locul ăsta e așa cald, atât de liniștitor, parcă aș mai fi fost aici cândva... acum multă vreme...
  Unde îmi e puiul? E bine? Ce s-a întâmplat cu el, cu noi... Max!
  Câteva clipe mai târziu un râs de copil inundă liniștea din întunericul în care mă aflu. Îl recunosc imediat.

  —Mama!! spuse un ghem auriu de lumină lovindu-se cu putere în mine, neputând să se oprească la timp.Băiatul cu o mască pe față a zis că o să aibă grijă de noi, spuse râzând. Îmi spui o poveste?

Băiatul cu mască... el trebuie să fie...Puiul meu mic, așa nevinovat și inocent... Totul e acum mult, mult mai clar...El e...
Anonimul... prietenul meu, fratele meu, îngerul meu... Viața mea...

  —Sigur puiule, am să îți spun o poveste... de fapt, e mai mult de atât...

Mult mai mult...

  —E vorba despre o prințesă și un înger... Sau, mai pe înțelesul tău, scurta poveste a Băiatului cu mască...

Atât de măreață că ar putea încăpea într-un roman, dar atât de efemeră, încât ai putea să o rezumi la un simplu cuvânt, suficient de complex prin însăși existența sa : Dragostea...

  —Mami, când nergem acasă? îmi întrerupse micuțul gândurile.
  —Aici e acasă, pui mic...Casa noastră... Micul nostru paradis...

  Și aici aș putea să trăiesc pe veci...