Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

21

  O vreme nu am vrut să vorbesc cu nimeni. Nu am mai ieșit din salon, la baie mă duceam doar când îmi aminteam, chiar dacă vezica îmi exploda. Nu priveam pe nimeni, nimeni nu mă privea. Nimeni nu voia să îmi privească fața.

  Nimeni nu voia să se apropie de mine, nimeni nu era acolo când mă înecam singur cu propia salivă noaptea. Nici măcar mama. Am obligat-o să meargă acasă. Aveam nevoie de brațele ei, de vorba bună, însă pieptul meu tânjea după solititudinea salonului gol, luminat până târziu în noapte de o lampă chioară, sub care citeam romane.

  Și într-o seară salvarea sună din nou. Holurile se agitară, doctorii cărau pe cineva pe targă. Ieșisem pe hol, iar un bătrân bolnav de Alzheimer ce își ducea ultimii ani în salonul alăturat îmi dădu câteva explicații. Se pare că fusese un incendiu și erau câteva victime. Apoi începu să turuie despre stră-nepoata lui Adina, pe care de fapt o chema Corina, așa că am spus noapte bună și am intrat înapoi în camera mea mică și întunecată.

  Când lucrurile se liniștiră, am ieșit afară pe vârfuri, spre sala unde o operau pe oricine o fi fost. Îmi lipesc urechea sănătoasă de ușa din oțel și ascult atent.
  Dar nu se auzeau decât zgomote de aparate. Nici-o prezență umană. Doar beep-beep-beep, în continuu, obositor.
Mă întorc în pat și mă culc, începând să visez incendiul. Nu eram acolo. Și cu toate astea fum și văpaie era peste tot. Nu simțeam nimic, dar le auzeam strigătele și urletele de durere.

  Era o imagine îngrozitoare, de care am scăpat datorită unei dâre de bale ce îmi alunecase pe partea greșită. Și pentru prima dată mă bucur că tuburile mele din plămâni mă țin treaz...