Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

7

***
  —Și? A fost bine? spun emoționată, întrerupându-l din nou.

El oftă, obosit de întreruperile mele dese și bruște.

  —Da, a fost. A stat câteva săptămâni în spital. Incredibil cum de a putut să zâmbească după atâta suferință...Era chiar puternică...

  Tăcu, trăgându-și nasul. Îi e greu să își amintească de ea. Mă lipesc mai tare de corpul lui, în semn de susținere. Sau poate că îmi e doar frig și vreau să mă încălzesc...

  —Ne putem opri aici dacă vrei...

  Sunt controlată de un calm ciudat, rece, dorindu-mi să aflu mai mult, dar totuși să nu mai aud un cuvânt. Tot ce povestește pare a fi ireal, iar eu parcă trăiesc o dată cu el emoțiile trecutului.

  —Nu, trebuie să știi. Trebuie să se știe. Sunt bine, spuse hotărât.
  —Bine, spun și îmi îndes mâinile în buzunarele lui, pentru că ale mele erau inexistente și reci. El râse, relaxându-și corpul ce nu sesizasem cât de țeapăn era până nu s-a destins, eliberându-se o clipă de amintiri.
  —Ți-am zis să îți iei mănușile, spuse alungându-mă din buzunarul lui. Acum stai și îngheață.
  —Răule, mormăi supărându-mă instant.
  —Rău? Acum câteva minute erai în stare să ucizi pentru că eram bun, surâse. Acum sunt rău? Bine, spuse la fel de supărat ca mine, ridicându-se de pe bancă.
  —Hei, unde te duci?
  —Să mă plimb. Să mă dezgheț. Haide, haide, spuse și o luă la sănătoasa râzând.
  —Trișezi! strig și o iau pe urmele lui, gâfâind.

  Aleile erau pustii, acoperite cu frunze cândva ruginii, transformate într-o pastă  umedă și murdară de ploaie și timp.
El se opri în capătul celălalt al parcului, râzând, în timp ce eu abia îmi aminteam cum să respir.

  —Gata? Te-ai încălzit? spuse vesel, gâfâind și el.

  Îmi ridic privirea spre el, obosită de micul maraton, ca apoi să bufnim amândoi râzând.

  —Nebun... mai ești, spun între două gâfâituri zgomotoase.

  El râse, înpingându-mă cu cotul, privindu-mă cu amuzament și plăcere. Suntem doi nebuni, în mijlocul pustiului...