Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

28

O ceață lăptoasă mă înconjura albă, demonică, rece, înfiorându-mi trupul rece și mort.

  —Anonimule? șoptesc absentă.

  Îngheț. Mă așez pe pământul jilav, strângându-mi picioarele la piept. Dinții îmi clănțăne în gură iar mici stropi reci de apă îmi alunecă pe piele.
  Închid ochii, încercând să îmi amintesc chipul lui, să îi simt din nou șoaptele și căldura. Câteva foșnete ușoare și un hanorac încă fierbinte îmi cade pe umeri.

  —Lasă-mă să zbor, spuse acea voce dulce ce mă aruncă într-o nouă criză de plâns.

  Mă luă în brațele, mirosul lui umplându-mi pieptul de o bucurie puternică, de o emoție mistuitoare.

  —E greu, dar faci o treabă grozavă, spuse strângându-mă în brațe. Lasă-mă să zbor.
  —Poftim? șoptesc.
  —A sosit timpul să mă lași să plec, spuse blând, ștergându-mi lacrima cu degetul lui, oferindu-mi fiori fierbinți pe chipul meu de gheață.
  —Nu pot... Vreau să rămâi aici... cu mine...
  —Dar sunt cu tine. Am fost,sunt și voi fi  mereu lângă tine. Chiar aici, spuse acoperindu-mi pieptul gol cu mâna. Știi cât de mult te iubesc, și știi și cât de mult mă iubești. Dar trebuie să mă lași să îmi iau zborul, îngeraș.
  —Te iubesc...

  Îl iau în brațe, dorindu-mi ca senzația aceea minunată să nu se sfârșească.                        Când deschid ochii din nou sunt pe hol, înconjurată de pastile și întuneric.
  Mă ridic amețită, așezându-mă la masă, aprinzând mica veioză. Deschid caietul și fac singurul lucru care mi-a rămas. Cu vârful ascuțit al creionului mă las dusă de val printre rânduri, lăsându-mi gândurile să plutească.
  Mă opresc, scoasă din transă și constat cele câteva cuvinte negricioase:

"Anonymous- tăcerea e cel mai puternic urlet".

  Zâmbesc. Nu voi scăpa de durere niciodată. Dar poate e mai bine așa...