Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

7

   —Despre? spun destul de morocănoasă, neconvenindu-mi apariția asta bruscă a lui la mine în casă.

   Tăcu, lăsând valul de stres și nervozitate să se ridice mai aprins între noi, astfel încât aproape că îl puteai vedea, verzui și rece, plutind prin încăpere. Încerc să mă relaxez.

  —Ce s-a întâmplat? spun mai calmă acum, privind spre necunoscutul ce stătea turcește la mine pe pat.

  —Nimic. Adică...nimic notabil. Doar singurătate pură...

  Tăcu o vreme, căutându-și parcă cuvintele, apoi continuă:

  —Poate te întrebi de ce îți trimit mesaje. Și de ce am ales citatele ca mijloc de comunicare...

  Vorbea încet și rar, cu o voce liniștită și oarecum relaxată, făcând pauze lungi, oftând necontenit.

  —Ei bine, povestea e scurtă: o persoană depresivă încearcă să se sinucidă, e trimisă înapoi dintre îngeri pentru că se pare că are un destin, un scop de împlinit, fiind convins de imaginea tristă a părinților lui plângând...Apoi își dă seama, după mult timp ce-i drept, și care este acest scop măreț: să salveze. Și asta nu s-ar fi întâmplat fără o altă persoană tristă ce era gata să facă o greșeala imensă...

  Tuși violent, ceea ce îmi spunea că probabil este răcit.

  —Oricum, ideea e că tu ești motivul pentru care încă trăiesc. De asta ți-am trimis mesaj. Ca să nu faci ceea ce am făcut eu...

  Îl ascultam mută. Semăna atât de mult cu mine...Așa trist și...singur...

  —Pot să te iau în brațe? spun și, fără a aștepta un răspuns, mă așez pe pat lângă el.

  Brațele lui se încolăciră brusc în jurul meu, lipindu-mă de corpul său, astfel că el era acum un fel de coleg de suferință...

  Oftă iar, încântat, inima începu să îi bată atât de tare, pulsând viață și putere, zgomotul se auzea în jurul nostru ca ritmul unor tobe însetate de dorință și viață... Mă lipesc mai tare de el, vrăjită de inima lui puternică, ce parcă ne pulsa amândurora aceeași dorință mută de viață și fericire, făcându-ne să vibrăm în același ritm, ghidați de energia ce pulsa prin noi și prin tot Universul...