Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

45

  Mi s-a propus avortul, dar am simțit că nu o pot face. Cine sunt eu să iau viața unui prunc nevinovat? Poate că tatăl lui e un om înșelător, dar el nu merită să plătească pentru greșelile tatălui lui.
  Părinții mei au înțeles. Mi-au acceptat decizia, nu cu bucurie totuși. Dar sunt majoră și pot să îmi iau viața în mâini.
  Zilele mi le petrec scriind, amintindu-mi de îngerașul meu, de cel care mi-a schimbat viața, care mi-a dat forța să văd lumina. Mi se face rău destul de des, dar nu îmi pasă. Sunt din ce în ce mai obosită și îmi e greu să fac multe lucruri pe care înainte le puteam face ușor.

  Îmi place să încerc diferite nume pentru copilașul meu ce am aflat la ultimul control că e băiețel. O să îl cheme Nathaniel obligatoriu. Zâmbesc, amintindu-mi de el din nou.

  Ar trebui să plâng, să mă tem. Abia am început facultatea că sunt însărcinată. Cum aș putea trăi ca mamă singură? Dar nu o fac. Chiar dacă tatăl fiului meu nu va participa în creșterea sa.

  E ziua mult așteptată. M-am internat de câteva zile înainte. Stau în salon cu o altă mămică, mult mai în vârstă și mai pregătită de acest pas. În plus, soțul ei îi e alături mereu. Eu îi am doar pe mama și tata. Sunt puțin geloasă. Doar puțin.

  Contracțiile mă sperie. Unele sunt atât de puternice că mă fac să mă gândesc că nu voi putea rezista toată nașterea. Îmi e frică. Apoi strâng din dinți și ignor durerile. O să fac asta. Pentru el. Pentru mine.
  Îmi e sete din ce în ce mai des. Îmi e foame. Mă dor toate.

  Agonia adevărată începe în sala de nașteri. Îmi e groază, țip, îmi pierd mințile, lăsându-mă să mă topesc sub durerile groaznice. Transpir și mă zvârcolesc. Îmi e frică. Voi muri.
  Apoi îl aud plângând. Băiețelul meu, puiul meu, fiul meu. Îl iau în brațe. Mic, gălăgios, se agită la sânul meu. Îl iubesc.

  Îl las în grija asistentelor și mă las împinsă până înapoi în salon. Adorm, extenuată, zâmbind.