Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

34

  —Acea luptă a luat sfârșit, spuse o voce. Lasă frica să curgă.

  Mă zbăteam în propia mea durere agoică nesfârșită, ce îmi smulgea haotic bucăți din suflet, aruncându-mă în cel mai întunecat loc al minții mele, în același iad cumplit ce m-a secat de puteri atâția ani...

  —Sunt aici pisic.

  Vocea lui... vocea lui e așa minunată, răcoroasă, vindecătoare și plină de liniște... Mă agăț cu ultimul gram de conștiință de vocea lui, de șoapta lui coborâtă ca o ploaie peste nisipul fierbinte al deșertului.
  Aerul rece îmi umplu crud plămânii, iar imaginea ștearsă a lui imi trecu fulgerător prin fața ochilor, ca mai apoi să se întunece totul și să cad în nesimțire.

  —Îngeraș, îngeraș, trezește-te, vocea lui mă readuse la viață.

  Mâinile mă dureau încă și picioarele îmi erau amorțite. Îmi deschid încet ochii, care se umpu de o lumină ciudată și incețoșată ce mă lovi brosc, făcându-mă să îmi închid ochii.

  —Lumină...șoptesc.
  —Asta e minunat, șopti, lipindu-și buzele uscate de fruntea mea încă umedă și sărată. Odihnește-te, pisic.

  Îl simt cum mă ia în brațe, pornind cu mine prin aburi slabi de medicamente și dezinfectant.
  Mă trezesc mult mai târziu, când nevoia de a merge la baie își spuse cuvântul. Întredeschid pleoapele încet, ca să mă lovesc de o imagine foarte blurată și încețoșată. Însă vedeam. Zâmbesc.
  O umbră ciudată se apropie de mine.

  —Te-ai trezit...

  —Taci umbră în abisul vederii mele și cară-mă până la baie ca o stăpână și prințesă ce-ți sunt, zic pe cel mai serios ton al meu.
  —În regulă, maiestate, să vă însoțesc pe tronul dumneavoastră, zise și el la fel de serios, luându-mă în brațe ca în spital. Regina mea, surâse fericit