Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

25

  —Păi, nu pare foarte grav, spuse doctorul după ce mă consultă câteva minute bune.
  —O să mai văd vreodată? întreb destul de abătută, privind absentă întunericul din jur.
  —Mă tem că nu pot spune. Poate să îți revină vederea în câteva zile, săptămâni, luni, ani sau chiar niciodată.

  Niște brațe mă strâng de mâna, aceleași brațe care m-au condus și apărat până aici și sper și de acum în colo. Oftez. Posibil să nu mai pot vedea niciodată nimic...să trăiesc într-o lume fără lumină și culoare...
  El scânci, și desi am crezut că empatizează oarecum cu mine, doctorul observă altceva.

  —Ești rănit, băiete, spuse. Aia e cumva sticlă?

  Rănit? Ce? Ce se întâmplă?!! Vreau să...văd!

  —Eu...umm, m-am lovit când am spart...geamul, îi aud vocea stânjenită.

  Ce geam?! Cum? Unde?

  Câteva minute ce păreau o infinitate nu s-au auzit decât sunete slabe de cioburi căzute pe metal și scâncetele lui de durere, apoi un miros ascuțit de spirt.
  Părinții mei ajunseseră mai târziu, îngrijorați și grăbiți.M-au sărutat de mii de ori și l-au pus pe necunoscut, care după remarca mamei, era "un băiat frumos și bun" nu mai purta nenorocita aia de glugă care îmi fărâma speranțele mereu, să aibă grijă de mine, ca un fel de bonă. Frumos....

***

  —Dacă deschizi gura chiar aș putea să te hrănesc, spuse exasperat.

  —Dacă aș putea vedea ți-aș înfige furculița în ochi. Pot să mănânc și singură, spun morocănoasă.

  —Ok, spuse și îmi puse furculița în mână. Să te văd.

  Mi-am dus furculița la gură, mânjindu-mă întâi pe obraz. Nu e chiar așa greu să mănânci pe întuneric...Mda...nu e...