Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

43

  Artificiile luminau cerul nopții, bubuind în anul trecut, ucigându-l, ca un nou an să înceapă proaspăt și tânăr.

  —La mulți ani, la mulți ani! strigau vecinii iar inima îmi ardea în piept.
  —10... 9... 8....

  Corpul îmi era fărâmat în mii de bucăți...

  —7... 6... 5...

  Lumea mea se destrăma încet...

  —4... 3...2... 1!

  Am închis ochii, în timp ce lumea era înghițită de un val de lavă încinsă.
  Apoi a început agonia...
  Urletul meu....
  Confuzia părinților...

  Inima mi se frângea la propiu în piept, înjunghiată de mii de ori cu pumnalul singurătății, în timp ce glasurile îngrijorate din jurul meu îmi bubuiau în urechi.
  Apoi întuneric. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Doar o liniște deplină. Nu îmiaminteam nimic. De ce eram aici?
 Am văzut prima rază de lumină, venită ca o binecuvântare.O clipă și totul luă foc.
Fug, dar brațele îmi sunt legate, picioarele nu le mai pot clinti.
 Focul mă prinse din urmă, mușcând cu furie din carnea moale, încet, savurându-mi agonia și urletele de durere.
Fumul mă înneca. Și, deasupra tuturor...el.
 Cel pe care l-am iubit și l-am urât cum nu se poate explica. Cel pentru care am plâns și m-am rugat. Cel căruia îi datorez viața.
 El stătea acolo, nemișcat, cu chipul deformat parcă de marmură, arzând încetișor în fața mea.

  —Te rog! urlu cu toată puterea. Iartă-mă!

  El nu se mișcă. Se topi doar încet sub forța focului ucigător, ca o mână de cenușă. Ceva ce aveam să devin și eu...    
Și, pentru a mia oară, simt neputința.