Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

14

  —Și ce o să faci acum? șoptesc încă în brațele lui.
  —Binecuvantată fie noaptea, care acoperă și apără și pe  onești și pe mincinoși cu aceeași mantie de indiferență...șopti el, ca o incantație, în întunericul spitalului.
  —Va fi bine, ești curajos și...
  —Nu, mă întrerupse el. A fi curajos înseamnă să te trezești în fiecare dimineață ca să lupți cu aceiași demoni care te-au lăsat cu o noapte în urmă atât de obosit... Dar eu nu...

  Încercă să se îndepărteze, însă îl strâng mai tare în brațe, ca într-o cușcă mică și caldă.

  —Nu. Nu te voi lăsa, cum nici tu nu m-ai lăsat. Voi fi ancora ta și vom trece împreună prin asta. Am să te ajut. Pentru că sunt aici. Și pentru că ești prietenul meu. Viața mea...

  Oftă înfrânt, mângâindu-mă pe spate, relaxându-se oarecum în brațele mele.

  —Ce îmi faci tu mie, lună peste întunericul sufletului meu...

  Încerc să nu chicotesc având în vedere circumstanțele, însă eșuez lamentabil, toate citatele acestea îi dădeau un aer straniu ce îmi stârneau amuzamentul și curiozitatea. El mă sărută pe frunte, trecându-și mâna prin părul meu ciufulit şi încurcat.

  —Cum te cheamă?
  —Conteaza?
  —Vreau să știu cine ești.
  —Şi eu aș vrea...Haide, să te duc acasă, șopti, conducându-mă pe holurile luminate slab de becuri, atât de slab că erau aproape inutile.

  —De ce nu îmi zici?
  —La ce ți-ar folosi? La urma urmei după ce mori toți îți uită numele...
 
  Reveni la seriozitatea rece de mai-nainte, afundându-se înapoi printre gânduri.

  —Nu și dacă rămâi în inimile oamenilor...
  —Dacă... bolborosi el absent.