Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

10

În cameră era atât de cald și întuneric...Încerc să mă mișc, însă eram prinsă într-o cușcă de brațe.

Încep să cred că necunoscutul ăsta își face prea tare de cap la mine în casă. Oftez și mă agit ușor, însă el se lipi și mai tare de mine, gemând într-un mod sfâșietor. Probabil doarme și visează.

-Psssst! îl lovesc eu cu cotul. Trezește-te!

Mormăi câteva clipe, nemulțumit, apoi reuși să zică:

-De ce?

-Mor de cald.

L-am simțit cum se dă jos brusc din pat, pășind greu și amețit până la geam, pe care îl deschise, lăsând un vânt răcoros să intre în deșertul din camera mea. Apoi se așeză înapoi pe pat, strângându-mă mai bine în brațe.
Probabil mă simți încordată, căci șopti:

-Te rog... lasă-mă să stau aici...Ești tot ce mai am...

-Și eu mă simt rău. Vrei să vorbim despre asta?

Suspină adânc.

-Tu prima.
-Eu sunt supărată că nu pot să mă integrez nicăieri...Sunt singură mereu, orice aș face. Nu îmi doresc decât să fiu tratată ca toți ceilalți...Să nu mai fiu jignită din nimic...Să fiu...

-... normală, completă el, căci mă înțelegea perfect. Păi eu sunt numit în toate felurile porcoase posibile, doar pentru că sunt îmbrăcat mereu în negru deoarece, citez "sunt un criminal labagiu ce nu vrea să fie găsit". Și doare...să fi judecat... Apoi azi...

Făcu o pauză, ca să își lipească fața mai tare de spatele meu, iar eu mi-am încolăcit brațele în jurul corpului său, știind că urma o poveste foarte tristă, iar el avea nevoie de tot suportul posibil.

-Am făcut accident de mașină. Eu sunt bine, adică nu mă dor prea multe dar...

Suspină, strângându-mă tare, încercând să găsească o scăpare în brațele mele...

-Mama...șopti înainte să înceapă cu adevărat să plângă.

M-am întors cu fața spre el, căutându-i chipul și ștergându-l stângaci de lacrimile sărate, șoptind niște cuvinte consolatoare ce nu puteau totuși să vindece durerea băiatului din fața mea. Mă cuibăresc la pieptul lui, lăsându-l să plângă în continuare, udându-mi pijamaua subțire, părul și cearșaful, în timp ce suspinele lui îi evadau în neștire din piept, aducătoare de durere și suferință.
A plâns mult, ore poate, încercând zadarnic să își înăbușească suspinele in perna moale. Eu mă simțeam la fel de slabă ca el, însă nu am vărsat mai mult de câteva lacrimi.

Trebuia să fiu puternică...pentru el...