Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

22

  Cum intrii într-un loc în care nu ai voie? Simplu. Îți folosești puterile de demon și te rogi să nu te vadă nimeni. Și nu te vede.
  Pășind șchiopătând pe lângă peretele cu vopsea scorojită, pornisem în aventura vieții: urmăream o fată. Bine, probabil că nu era o urmărire, căci ea era la terapie intensivă, între viață și moarte. Nu cred că putea pleca de acolo prea curând. Nici măcar nu era conștientă.

  Inima îmi bătea nebunește, lovindu-se într-un mod incredibil de straniu de tuburile ce ieșeau din plămâni. Dar am intrat în salonul ocupat de mine acum ceva vreme fără incidente.
  Arăta de o mie de ori mai rău ca mine. Cu 90% de corp prăjit, supraviețuirea era aproape 0. Mă așez pe podea, lipit de peretele opus, privindu-i chipul desfigurat și încercând să îmi imaginez cum ar fi arătat înainte.

  O fi avut șuvițe blonde? Era șatenă? Ce culoare aveau ochii ei? Îi plăcea muzica? Dansa? Îi plăcea să picteze? Cum era privită la școală? Ca o elevă model? Nu?

  —Nathaniel, spuse vocea, strigându-mă pe numele ce figura în acte, al meu fiind mult prea vechi de tradus în orice limbă.
  —Cine ești?

  Era o figură transparentă, cu bucle negre și piele subțire, cu o rochie neagră, scurtă până mai sus de genunchi, cu balerini de aceeași culoare.

  —Scuze, nu am vrut să te sperii.
  —E ok, și nu mă cheamă așa, spun ridicându-mă împleticit în picioare.
  —Nu cunosc limba morților, adăugă ea.
  —Ești o fantomă, pufnesc.
  —Nu... încă...

  Privirea ei pluti pierdută prin cameră, oprindu-se asupra fetei de pe pat. O lacrimă i se scurse pe obraz.

  —Tu ești, nu e așa?
  —Nu ar fi trebuit să merg acolo, spuse fără să mă privească. Voi muri. Cum e dincolo?
  —Nu rău, încerc să zâmbesc, chiar dacă jumătate de față era paralizată complet.