Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

32

  —Haide, îți arăt! Nu e greu! spuse zâmbind.

  Oftez, încăpățânarea lui scoțându-mă din bula mea de sticlă ce mă desparte de lume, pentru a dansa o clipă cu el.
  Îmi zâmbește și, chiar dacă obrazul lui uscat și rănit îl încurcă, fericirea i se citește în privire. Zâmbesc slab înapoi, iar el dă drumul la o piesă clasică pe mobilul lui, prinzându-mă ușor de mijloc.

  —Trebuie să îl simți, șopti ca o taină, închizând ochii.

  Îmi închid și eu ochii, dar nu simt niciun ritm, muzica și dansul fiind pentru mine ceva ca matematica pentru filolog, străină și fără înțeles.

  Pășesc împleticit pe urmele pașilor lui moi și mă simt din ce în ce mai ușoară, ca și cum totul în jur s-ar fi estompat în neant. Mereu a avut un efect copleșitor asupra mea băiatul ăsta... Zâmbesc și îmi lipesc capul de pieptul lui, terminând ultima piruetă.

  Acordurile de vioară se topesc încet, iar camera redevine rece și întunecată. Imaginea lui dispare, dar nu și umbra prezenței lui ce mă copleșește mereu.
Oftez. El m-a învățat să dansez. Și știu că i-a fost incredibil de greu. Dar niciodată nu s-a plâns de picioarele mele împleticite care îl călcau mereu pe papucii de casă. Era un om așa bun...

  Dau din nou drumul la muzică, pășind ușor pe ritmul de mult știut, făcând câteva piruete micuțe prin camera întunecată. Apoi mă împleticesc și cad pe podea cu un bufnet.
  Râd. Exact așa am căzut și prima dată.

  —Picioarele mele tot stângi au rămas, spun știind, sperând că el mă aude...