Volumul I Anonymous
Tăcerea e cel mai puternic urlet, așa îi plăcea să zică.
Nu toți îngerii cu aripi negre sunt răi...Am descoperit asta după multă vreme.
Dragostea e cel mai profund și inexplicabil sentiment, un amalgam de emoții și senzații... At...
Când agonia se sfârși, lăsând în urma ei o răcoare liniștitoare, am știut că e doar o pauză, o strângere de forțe, ca furtuna să se dezlănțuie apoi mai vârtoasă, distrugând din nou și din nou această inimă ce încă bate, încăpățânată în ale vieții talazuri agitate.
Statuia lui de marmură neagră, acoperită de cenușa pământului, stătea căzută în pulbere, cu chipul diform spre mine. În ochii statuii se vedeau doua rubine mici, ce ardeau în lumina difuză, sfredelindu-mi îndurerați chipul carbonizat, ce ardea încă mocnit. Liniștea nu dură mult, căci un trăznet lovi chiar între noi, ca o barieră de foc. Apoi tunete. Bubuituri ce zguduiau din temelii pământul fragil. Ploaia începu să cadă valuri din ceruri, o ploaie acidă și dureroasă. Rănile adânci se deschideau și mai tare. Simțeam cum rămân fără carne pe oase. Ochii statuii mă priveau reci, albaștrii, goi și nepăsători, schimbători ca personalitatea lui difuză din amintirile mele, din noroiul ce îi îngropa încet. Agonia își făcuse simțită prezența din nou. Acidul îmi sfredelea oasele și bucățile organelor ce mai rămăseseră, iar eu mă rugam să mor mai repede. Încă odată accept chinul infernului, dorindu-mi ca totul să se termine pe vecie...
Când ploaia se opri, întunericul puse stăpânire iar pe inima mea, sau peste ceea ce mai rămăsese din mine, rece și odihnitor, dar agonic pentru sufletul meu. Singurul lucru care mă ținea trează erau ochii lucitori ai statuii demonului meu, a singurului om care mă putea scoate cu adevărat de aici...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
