Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

14

  Plutesc. Plutesc în derivă în întuneric. Apoi, atras de gravitație, mă scurg la vale spre sfârșit, departe. Inima îmi urcă în gât, iar strigătul îmi alunecă și el tăcut printre buzele deschise, uscate. Surprinzător, aterizez în lumină, în picioare, ca o pisică. Surpriza e și mai mare când îmi văd reflexia într-un colț de geam.

  Palid, diform, cu pielea arsă, aș putea spune că arăt ca un demon adevărat. Imaginea mă oripilează. Și atunci, reflexia prinde viață și își întinde mâna, arătând spre ceva din spatele meu.

  Mă întorc mecanic și îmi văd corpul pe o masă, înconjurat de doctori. Mă răsucesc să văd dacă mai e pe perete, însă reflexia mea dispăruse.

  Mă apropii de corpul meu și mă simt ciudat să mă privesc acolo, deși eu sunt aici. Adevărul mă lovește crunt când îmi privesc fața diformă, cu tot felul de tuburi stranii și împuțite înfipte în carnea arsă, ce se presupune că mă țin în viață.
  Dar nu îmi doresc să mă întorc. Nu pot...

  Mă îndrept spre prima ușă pe care o văd, dorindu-mă să plec și să nu mă mai întorc aici.
  Apoi o văd pe mama, obosită, bolnavă, așteptând o minune pe holurile morbide ale spitalului și pe bețivul ce chemase salvarea. Aura lui strălucea mai tare decât normalul uman. O clipă și îl recunosc pe copilul sângelui ce mi-a salvat viața fără motiv. Mama plânge iar vampirul îi șopti ceva ce nu am putut auzi.

  O lovitură ca de cuțit îmi lovește pieptul și cad, lovit de spasme, privindu-mi mama. Nu vreau să plec! Trebuie să fiu puternic... pentru ea!

  O coasă lungă și o mască de os îmi deschid calea spre lumea de dincolo însă nu mă împinge înăuntru, ci în afară, iar eu plutesc, trecând prin pereții spitalului, urcând spre acoperiș, spre cer, cu o viteză amețitoare.

  —Nu!! țip, strigătul meu frângânduse în mii de bucăți argintii, ce plutesc precum niște fulgi de zăpadă în jurul meu.

  Lumea se depărtează de mine și mă simt neputincios, fiind aruncat în același întuneric în care am stat în amorțire până acum.

  Îmi e frică...