Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

13

  Necunoscutul, căci el era, îmi eliberă gura, continuând să ma tragă după el în întuneric.

  —Haide, spuse și continuă să meargă, trăgându-mă după el ca pe o marionetă.

  Unde mergem?spun puțin speriată când el deschise ușa unei clădiri, ce scârțâi morocănoasă.

  —La căldură. Doar...

  Continuă să alerge pe holurile spitalului se pare, nefăcând totuși niciun zgomot.
Lumina chioară, difuză, precum și viteza cu care mergeam mă amețeau foarte tare. Apoi ne-am oprit, în fața unei uși pe care scria "Morgă". Mă cutremur. El oftă, făcãndu-și curaj să apese pe clanță.
  O singură masă, un singur corp acoperit cu un cearșaf alb. El se clătină sfârșit lângă mine.
 Nu aveam nevoie de cuvinte. Știam. Înțelegeam. Simțeam. Un suflet sfâșiat în bucăți. Gol...
  Îl strâng de mâna ce tremura ușor, încercând să îi alin suferința.

  —A murit în timpul operației. Nu au putut...să o salveze...

  Spuse răgușit, stăpânindu-și cu greu suspinele. Își încolaci brațul pe spatele meu,trăgându-mă mai aproape de el. O clipă mai târziu îmi dau seama și de ce: picioarele îi tremurau atât de tare încât nu mai putea sta pe ele. Suspina și tremura foarte tare, plângând, iar lacrimile sale răsunau ca un tunet în spitalul mare și pustiu, ca o peșteră rece, o cărare spre iadul suferinței.
  Am plâns lângă el mult timp, tremurând și suspinând amândoi, eu pentru el, iar el pentru ființa ce i-a dat viață, ce stătea acum în nemișcare, rece și lipsită de viață pentru eternitate...