Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

54

  Mă trezesc strănutând în brațele lui reci ce își slăbiseră strânsoarea obișnuită.
  Mă întorc cu fața spre el.

  —Neața uriașule, zic ciupindu-l jucăuș de mână.

  Nu se clinti.

  —Somnorosule, scularea, il împing, făcând greșala de a-I atinge pieptul rece. Mă opresc, încercând din răsputeri să asimilez totul.

  —Iubire...?

  Mă reped spre pieptul lui odată cald, dorindu-mi ca ăsta să fie doar un alt coșmar. Suspinele mele inundă liniștea camerei, iar lacrimile îi udă tricoul și eu nu pot decât să mă rog ca asta să fie doar una din prostiile lui.
  Părinții mei intră în cameră, aduși de bocetele mele, rămânând împietriți la vederea imaginii. Tata sună la salvare.

  Dar știu, în ciuda dorinței mele, că e prea târziu...
Nu îl voi mai vedea râzând niciodată. Nu o să mă mai țină în brațe niciodată. Nu o să îi mai simt buzele sufocându-le sălbatic pe ale mele. Nu o să își mai plimbe nimeni mâna prin părul meu...

  Nu mă pot despărți de corpul lui rece nici când intră doctorii în cameră. Trebuie să mă desprindă ca și cum aș fi fost lipită de el. Despărțirea mă face să plâng și să urlu mai tare.
  Simt cum rămân fără aer, iar imaginea doctorilor ce încearcă din răsputeri să îl resursciteze se încețoșază pe măsură ce minutele trec, iar el nu dă vreun răspuns.

  —Dă-mi-l înapoi! urlu spre medici, târându-mă prin pat pâna pe podea, lovind unul din medici, ca să ajung la el.

  Mă uit urât la toți din jur și mă agăț iar de corpul lui, dorindu-mi să îi dau viața mea și să trăim ca unul...
  Deasupra mea, restul vorbeau. Adulți neciopliți, nu știți decât să constatați cauze și decese. Nu vă pasă cu adevărat.
Dar greșesc fiind supărată pe ei. Nu au greșit cu nimic. Doar și-au făcut datoria. Dar probabil că e mai ușor să dai vina pe cineva...
  Nu știu cât rămân acolo în brațele lui rigide și reci, însă știu că mama veni să îmi dea o scrisoare.

  Scrisoarea lui de adio....