Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

39

Dedicat lui nebun_atika

  Zilele următoare s-au scurs iute și plăcut. Până amintirea trupului său rece în brațele mele mă cuprinse din nou.
  Închid ochii repede și încerc să îmi amintesc ziua mea de naștere de anul trecut, precum și boacănele jumătății mele.
  Mă încuiase în cameră trei ore, aproape dăduse foc la bucătărie și făcu mizerie peste tot în încercarea de a face un tort.
Când în final psihicul lui a cedat, m-a lăsat să cobor, ca să văd bucătăria vraiște, plină de fum și cu stingătoarele pornite, ploaia stricând tortul ce arăta binișor, deși cam plouat.

  Recuperăm tortul, udându-ne până la piele și închidem ușa la bucătărie pentru a nu lăsa apa să ajungă în casă și, râzând, mâncăm tort plouat cu mâna, pentru că uitasem furculițele și farfuriile.

  —La mulți ani scumpa, spuse el, ud din cap până în picioare, plin de făină făcută clei și pete de ciocolată și frișcă.
  —Nu te apropia de mine, ești murdar tot, spun când vrea să mă sărute. Și nu te așeza nicăieri că murdărești mobila, îl dădăcesc și încep să râd în hohote.
  —Hei! Sunt un bucătar bun. Ce vină am eu că mixerul tău e posedat? spuse zâmbind, ca mai apoi să se retragă în baie, pentru altă oră și jumătate.

  Între timp mă schimb de pijamalele ude și reci, asigurându-mă că stropitoarea anti-incendii nu a făcut ravagii prea multe și că apa s-a scurs prin scurgere.

  Între timp iese și prințul din duș, așa că îi înmânez un mop să șteargă bucătăria ce arăta ca după uragan. Cu o figură dezamăgită ia mopul și, fluierând, se apucă de treabă.

  Până la prânz, la venirea părinților mei bucătăria arăta impecabil, un Anonim mândru de mopul său tronând în mijlocul camerei.

  —Gata. Acum ești bun de pupat, spun și îl sărut scurt pe obraz, enervându-l.

  O iau la fugă cu el țipând pe urmele mele, baricadându-mă în cameră.  Răsuflu ușurată, însă în clipa următoare el intră pe geam, supărat nevoie mare. Se postează în fața mea cu o mutră serioasă pe chip, ca apoi să mormăie amenințător:

  —Pupă-mă, zise țuguindu-și buzele ca un copil răsfățat.

  Chicotesc, unindu-mi buzele cu ale sale, bucurându-mă de toropeala plăcută ce îmi făcea picioarele să tremure de fiecare dată.

  Amimtirea îmi redă starea de bine, făcându-mă să râd în timpul tezei la geografie, atrăgând privirea severă a profesoarei. Dar pentru prima dată, nu îmi mai pasă de ei. Mă simt liberă și nu voi schimba asta pentru nimeni și nimic în lume.

Păreri?