Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

17

  —Mi-am făcut la injecții cu calmante zilele alea că nici nu mai aveau unde să mă înțepe.
  Așa a trecut prima săptămână. Puține momente de luciditate, lupte cu umbra crudă a tatălui meu și paralizat cu jumătate de corp. Am încercat să mă strâng de gât cu mâna pe care o puteam mișca, însă m-au oprit la timp.
  Să stai legat de pat cu cătușe nu e ceva ce să îți dorești. Îmi amorțise mâna, iar somnul în poziția aceea e foarte inconfortabil oricum. Ca să nu amintesc de tuburile care imi ieșeau de peste tot. Adică erau chiar peste tot. Măcar nu mai trebuia să merg la baie.

  Mama îmi citea povești în fiecare seară, apoi se ruga în genunchi la icoana de pe peretele de deasupra mea.
  Îmi plăcea să o ascult, chiar dacă muzica vocii ei era undeva la câțiva metrii depărtare de mine și urechea mea sănătoasă. Îmi doream să pot să îi zic cât de rău mă simt, vreau să mă rog cu ea. Dar nu. Eu sunt blocat pe un pat cu tuburi îndesate în gură.

  Vampirul care m-a salvat s-a făcut nevăzut imediat după ce m-am trezit din comă. Probabil nu a vrut decât să se asigure că voi fi bine. Mama a spus că era un om minunat. Am crezut-o. Datorită acelui străin încă trăiam.

  O lună mai târziu, la stăruințele mamei și însoțit de doi doctori am ieșit afară. Mi-au mutat patul pe iarba uscată, în curtea spitalului. Iar eu, după un timp ce parcă a durat o veșnicie, simt din nou lumea.
  Nu vedeam prea multe, doar cerul mohorât și copacii golași. Ploua ușor, iar lacrimile cerului ce îmi alunecau pe față au fost cel mai plăcut lucru din lume.

  —Cât ai stat în comă?îl întrerup iar din povestit.

  —O lună... aproape. Era noiembrie când am ieșit afară. Nu ținusem socoteala, dar am calculat mult mai târziu și așa mi-a dat. Semăna mult cu ziua de azi. Tot noiembrie. Tot frig. Doar că nu plouă.

  —Ai trecut prin așa multe...

  —Ehhh, cu ce să mă laud și eu, nu? chicoti.