Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

38

Dedicat lui AndraCosmina13

  —De ce mă antrenezi tu?o întreb pe Coco când intrăm în Grădina Botanică. Și de ce aici?
  —Zânele Morții sunt înrudite mai tare cu demonii decât celelalte creaturi. În plus, sunt singura care vrea să facă asta. Leneșii, adăugă supărată.
  —Și în ce constă..."antrenamentul"?
  —Fără sarcasm. Vei vedea, spuse pornind pe o cărare neasfaltată.

  Ne oprim în mijlocul pădurii, aerul rece umplându-mi plămânii ușor. Nu se vedea nici țipenie, iar în afară de pașii noștrii natura era mută.

  —Deci...ce o să facem întâi? întreb din ce în ce mai curios.
  —O să înveți să asculți. Demonii au capacități nebănuite și niște talente excepționale, spuse Coco, destul de departe de urechea mea, așa încât cu greu mi-am dat seama ce zice.
  —Ai putea să vorbești mai tare? Știi tu, nu am decât un ochi și o ureche...
  —Exact asta învățăm azi. Când voi termina cu tine vei putea auzi chiar și furnicile cum pășesc pe pământ.
  —Mda... nu cred, pufnesc.

  Se întoarse brusc și îmi dădu o palmă pe obrazul întreg.

  —Au, acum nu îmi simt nici cealaltă jumătate de față! mârâi încet.
  —Nu trebuie să mă crezi. Trebuie să îți crezi instinctele, spuse ea. Trebuie să simți, să vezi, să asculți, să miroși...
  —Ăă, nu am jumătate de față! spun enervat.
  —Nu te mai gândi la asta. Ci la ceea ce ai de făcut. Lasă demonul din tine să iasă. Acceptă-l, căci e parte din tine.
  —Mda... Mă rog, bolborosesc.
  —Închide-ți ochii. Simte energia care îți curge prin vene. Simte cât de puternic te face. E parte din tine, accept-o.

  Simțeam cum energia începe să clocotească în mine, încălzindu-mă vijelios cu o putere amețitoare, mintea mea aproape pierzându-se sub acel val de putere.

  —Nu-l lăsa să preia controlul, strigă de undeva Coco, dar era mult prea greu.

  Simțeam cum îmi pierd ușor cunoștința, ace mici și ascuțite sfredelindu-mi capul și pieptul, întinzându-se pe brațe și în tot corpul, ca o umbră neagră.
  Mă chinui să respir, opunând rezistență, însă știu că nu voi putea câștiga. Vocea lui Coco ajunge la mine printr-un perete de spini și mă agăț disperat de ea, încercând să nu mă pierd în propia minte, în lumea mea întunecată.

  Cu ultima putere, mă lupt să ajung la suprafață, atras de vocea ei, luptând să scap din propiul întuneric.
  Respir din nou, luând o gură mare de aer, ca atunci când stai prea mult sub apă și în sfârșit ajungi la suprafață, ca să văd figura mândră a lui Coco ce mă privea încântată.

  Arătam diferit. Simțeam asta. Eram...mai puternic. Mai mare. Aripile îmi acopereau grele spatele, momentul când încep să le mișc ușor oferindu-mi o senzație plăcută de încântare.

  —Spune-mi ce simți, zise Coco.

  Trag adânc aer în piept, ascultând. Zâmbesc. Miile de culori tomnatice se roteau în jurul meu, pământul ud, frunzele uscate, aroma pădurii mă înconjura dulce, oferindu-mi mii de senzații. Auzeam respirațiile mute ale copacilor, simțeam veverița care se ascunsese în scorbură, auzeam vântul, muzica frunzelor sângerii și norii de ploaie ce se strângeau deasupra noastră într-o armonie divină, vibrantă și vie.

  —Totul... Pot simții totul! spun amețit de un amestec nebun de entuziasm și fericire.

  Uit că îmi era teamă, că am o față diformă, că nu mai am un tată, amintirile negre fiind date uitării, aruncate undeva departe. Mă simt minunat!