Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

41

 
  Oftez, mă așez pe podea turcește și îmi lipesc capul de peretele rece din spatele meu.
  Mintea mea e suficient de confuză. Coșmarurile nu au mai apărut, însă plecarea lui mi-a distrus adăpostul de emoții pe care îl creasem cu ajutorul lui. Iar, fără el, ploaia îmi inundă din nou sufletul, îmi macină din nou trupul ca o fiară rece, agonizantă.

  —Hei, ești ok?

  Un băiat dintr-o clasă mai mare se așeză lângă mine pe pdeaua școlii, ștergându-mi o lacrimă răzleață cu degetul.

  —Eu sunt Max, spuse zâmbind.

  Mi-am arcuit și eu buzele într-un zâmbet mic și forțat. Până și râsul își pierde sensul când lumea ta se destramă încet în bucăți.
  Max mă întrebă ceva, însă gândurile mă purtaseră mult prea departe de realitate.

  —Umm, scuză-mă, îmi scutur ușor capul încercând să scap de amețeală. Nu am auzit.
  —Te-am întrebat dacă ai vrea să ieșim la o cafea, ceva, în centru?
  —Nu, scuze, bolborosesc. Nu îți bate capul, sunt mult prea deprimată ca să ies cu cineva zilele astea...
  —Oh, haide, te rog! insistă el.

  Îmi ridic privirea și mă lovesc de niște ochi întunecați, aproape negrii, la fel de reali ca acum câteva luni înainte de...
  Îi simt prezența peste tot, brusc, ca o adiere caldă, și accept invitația, dorindu-mi să îl regăsesc iar lângă mine.