Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

46

***
  Rece...
  Primul lucru pe care mi-l amintesc este întunericul. Un întuneric rece și binefăcător.Nu știu cum am ajuns aici, sau cel puțin nu vreau să îmi amintesc cum am sărit în apa rece ca gheața. A fost aproape ca o săritură vara în piscină, cu excepția faptului că apa era mult mai rece și a faptului că eu de aici nu mai ies. Niciodată.
  Mă întreb, dacă demonii se sinucid, unde ajung? Înapoi în iad? În rai? Sau pur și simplu o să hoinăresc prin univers fără țintă?
  Mă plictisesc de moarte în așteptarea morții. Hilar, nu?
  Micuța făptură îmi apare în fața ochilor, desenată printre valuri de mintea mea obosită, poate chiar extenuată.Lumina pe care o aduce cu ea e atât de puternică și caldă încât o clipă uit că sunt la câțiva metrii sub apă, aproape rămas fără aer și obosit peste măsură.

  —Încă are nevoie de tine, spuse prietena mea cu coasă, apărută de nicăieri.
  —Se descurcă și singură. Am făcut mai mult rău decât bine. Am profitat de ea.
  —Nu chiar. Știi că te pot trimite înapoi, exact ca data trecută, nu?
  —E decizia mea, mormăi.

Coasa eu lungă trecu prin chipul ei, valurile se mișcară, arătând o altă imagine.
Am văzut-o cum se chinuia să iasă dintr-un coșmar groaznic, zbătându-se sălbatic în brațele părinților ei ce o priveau neputincioși. Cu ochii deschiși, privea spre halucinațiile din jurul ei, urlând de durere. Cine știe prin ce trece micuța...din cauza mea...

  —Încă mai vrei să o abandonezi? întrebă.
  —Da, ți-am zis deja. Nu mai suport să o văd suferind. Nu vezi câte de rău îi fac?
  —Răspuns greșit! spuse Moartea și coasa ei mă prinse și mă aruncă cu toată puterea spre suprafață, unde, constat obosit, e mai rece ca sub apă.

  Niște oameni mă văd și aleargă spre mine, însă îmi pierd conștiința înainte să ajungă la mine.
Am fost aruncat aici... din nou...