Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

11

Mama nu a zis nimic când mi-a simțit aura întunecată încă, iar eu am plâns în brațele ei.

  —L-am omorât! Eu nu...am vrut, șoptesc, sughițând. Nu vreau să fiu ca el!

  Mă uram. Mă simțeam ca un... monstru! Îmi privesc chipul plâns în oglindă și ochii mi se umplu din nou cu lacrimi sărate. Semăn atât de tare cu el...
  Oftez și mă bag sub apa fierbinte a dușului, atât de fierbinte că ar putea să mă topească.

  Clasa a 8-a a început cu o creștere bruscă, iar prima ploaie tomnatică a șters și ultima urmă din acel băiețel pricăjit. Cel puțin fizic, căci mintea mea era la fel de distrusă.

  Îmi aranjez uniforma, iar mama îmi zâmbește. Avem atâtea lucruri pe care le împărtășim prin gulere așezate cu atenție, prin alungarea scamelor imaginare și prin oftaturi subțiri încât simt că voi exploda curând. Încă ne doare. Pe amândoi.

  Zâmbi, urându-mi succes, însă eu mă simt atât de mic și neînsemnat că aș putea muri strivit de propiile mele sentimente. Zâmbesc, mai mult din instinct, să nu par atât de rănit și pornesc spre școală...
  Iar ea mă privea de la geam plângând...