Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

56

***

  Nu auzeam nimic. În jurul meu era o liniște deplină și un întuneric copleșitor.
  Ăsta nu e iadul pe care mi-l amintesc... Unde sunt cazanele cu smoală, unde sunt sulițașii străjeri și drumurile întortocheate fără sfârșit?
  Ce e locul ăsta? Unde am ajuns? Așa e când mori?
  Adevărul e că nu simțeam nimic. Ca și cum nici nu aș fi avut corp. Poate nici nu mai aveam...Citisem undeva că sufletele rar au o formă definită... Dar unde citisem? O fi fost o invenție...
  Mă întreb ce face îngerașul meu...Oare e bine? Suferă? Ufff, ce nu aș da să o știu bine...

  Lumea începu să se miște cu o viteză năucitoare. Dacă mă lovesc de ceva în întuneric? Amețesc, în timp ce mă apropii vertiginos de o pată de lumină ce se mărea cu fiecare clipă.
  Simțeam cum mă întind, ca și cum niște mâini nevăzute ar trage de mine. Mă simt elastic ca o gumă. Când mori devii gelatină? Asta îmi contrazice toată învățătura acumulată...Ce straniu...

  Trec prin cercul de lumină de la capătul tunelului și sunt aruncat în aer, cu o forță venită de nicăieri.
  Impactul cu pământul e amortizat de niște aripi uriașe, albe, prinse de spatele meu. Ce s-a întâmplat?

  —Bun venit, bun venit, se auzeau voci angelice de peste tot.

  —Ce caut aici? Ce se întâmplă?
  —Ai dovedit curaj și sacrificiu pentru acea fată. Drept urmare, ai devenit îngerul ei păzitor, spuse cineva și lângă mine apăru o geantă maro din piele.
  —Acum mergi, mergi și ai grijă de mica făptură, exact cum ai făcut-o cândva și o apără de rele și-i luminează calea, du-te, du-te, spuseră într-un glas grăbit iar eu alunec spre nicăieri și aterizez cu un strigăt în camera ei.

  Îngerul meu...m-am întors!