Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

39

  —Șobolani, spuse pe un tot neutru Anonimul. E ok acum, puteți merge acasă.
  —Și tu? Ar trebui să mergi la spital.
  —Ehhh, mă descurc, sunt băiat mare, spuse și ieși prin gaura din perete.

  Câteva minute mai târziu eram înapoi în pat, singură, gata să adorm. Când un zgomot ușor de afară îmi dădu de știre că am musafiri.

  —Și tu crezi că sunt un monstru? întrebă intrând în casă cu grația unei feline.
  Ca și cum nu ar fi fost aproape ucis de o bestie ciudată și scârboasă.

  —Nu. M-ai salvat, zic.
  —Nu... Nu te-am salvat pentru că nu ai fost în pericol.
  —Poftim? Dar...
  —Nu dar. Nu există dar.
  —Nu înțeleg... Acolo...
  —Nu m-am întors dintre îngeri. Am fost alungat de acolo. Doar pentru că eram diferit. Fiu născut din lumină și întuneric. Neaparținând nimănui...
   De asta a vrut să mă ucidă. Îi e frică.
   Îmi tot ceri să îți zic numele meu, însă numele meu e scris într-o limbă pe care nici măcar pietrele nu o mai cunosc, vechi dinaintea pământului.
   Îmi ceri să îți arăt chipul meu, însă chipul meu nu e unul uman...A fost cândva, dar acum, când mă uit în oglindă nu văd decât un monstru...
   Mi-ar fi mai ușor să te țin sub acest blestem al necunoașterii decât să te pierd. Dar...fie...

  Lumina veiozei de pe noptieră inundă camera, atacându-mi ochii cu raze de foc câteva clipe, până ce ochii mei s-au obișnuit ușor ușor, lăsându-mă să-l văd. Nu purta mască, gluga îi cădea pe umeri. Câteva zgarieturi proaspete îi brăzdau gâtul.
   Ochiul lui drept, închis, prăjit de rana adâncă ce îi aluneca ușor pe chip, distrugându-i obrazul alb și neted, îi dădea un aer mohorât, în timp ce ochiul sănătos, negru ca noaptea, nici nu avea curaj să mă privească.
  Semnul era mai mare și mai rău decât mi-l imaginasem. Toată jumătatea dreaptă a feței era distrusă, arsă, măcelărită cu cruzime.
  Câteva șuvițe cârlionțate, negre, îi acopereau un rest din ureche, ca o sfâșie de carne pusă acolo de niște mâini nepricepute, dar crude, lăsându-o să atârne sfâșiată.
  Chipul îți stârnea repulsie numai privindu-l, însă nu am lăsat asta să se vadă, căci ochiul lui umed abia își ținea în cușcă lacrimile rebele și suferinde.
  În schimb, îl iau în brațe.

  —Ai un suflet nobil, iar asta e tot ce contează...