Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

27

  —Nu! strig sugrumată, trezită din somn.

  Cămașa îmi e udă, lipită de corpul meu rece. În cameră e întuneric și cald, un aer sufocant ce îmi arde plămânii.

  —Anonimule? șoptesc îngrozită.

  Dar camera e goală. Iar râsul lui nu o va mai umple niciodată. A trecut o zi, o zi de când barca veche l-a dus plutind anevoios spre lumea cealaltă, iar poarta s-a închis între noi pe vecie.

  Zâmbesc, apoi încep să râd hohotind, fără control, ca de fiecare dată. Îmi mușc mâna și țip, râzând. Îmi îndes unghiile în carnea moale și urlu. E tot ce mi-a mai rămas.

  Mă ridic și mă învârt tremurând prin cameră. Pe hol e dulapul cu medicamente. Îl deschid, agățându-mă de ușa lui ce hârâi ciudat, ca apoi să îmi caut bâjbâind pastilele. Îmi desfac borcanul și îmi îndes pe gât un pumn de sedative. Cine stă să le numere?

  Cad, mă lovesc cu capul de perete și simt cum îmi clipocește creierul. Îmi duc mâna la cap și o mânjesc de sânge.

  Mă încântă senzația. Pastilele s-au împrăștiat pe podea. În lumina lunii, parcă strălucesc.
  Privirea îmi e acaparată de steluțe verzi, artificii ascuțite, amețitoare, iar eu mă lupt cu oboseala ce mă trage după ea.

  Râd, tremur, apoi îl strig, ca pașii lui să răsune iar prin încăpere.

  —Anonimule!

Vino să vezi cât de ruinat e sufletul meu, iubire!