Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

29

  Stăteam strânsă în brațele lui, ascultând colindătorii din fața ușii noastre, cântând cu voci angelice niște colinde minunate.
  În casă la noi mirosea a cozonaci și a brad proaspăt adus, atât de puternic fiind încât credeai că ești undeva în pădure, nu în propia-ți casă.
  Mă deplasez ușor prin casă, lovindu-mă ocazional de obiecte,până ating cu mâna scările ce duc la etaj.

  —Unde te duci? spuse Anonimul încolăcindu-și brațele pe la spatele meu.
  —La baie, spun sec.
  —Ufff, pisic, o să fie bine, șopti.
  —Ba nu, lasă-mă, spun și mă desprind de el, pipăind scara cu mâna.
  —Mâine e Crăciunul, spuse ca un bonus peste suferința mea.
  —Cui îi pasă? mormăi urcând scara.

  Îl aud oftând în capul scării în timp ce eu mă târam ușor pe lângă perete spre baie.

***
  Ies în grădină, afară, pornind în neștire pe străzi. Acasă suferință, în suflet durere, numai cimitirul rămâne la fel de trist și tăcut ca totdeauna.
  Mormintele reci, singuratice, sobre, învelite de zăpada albă mă înconjoară pretutindeni, amintindu-mi că nu am vreo putere în fața efemerei vieți a simplilor oameni...
  Mama se odihnea undeva în cel mai îndepărtat loc al câmpului morții, sub o salcie bătrână, uscată.

  —Bună,mamă, murmur. Îmi e dor de tine. Foarte tare. Îmi lipsești.

  Lacrimile îmi părăseau ochiii încet, inghețând pe obrajii mei biciuiți de ger.

  —Sunt singur, mamă! Sunt atât de singur! M-ai lăsat singur, mamă, întoarce-te! Te rog! Ajută-mă...

  Dar ea nu îmi va mai putea zice nimic vreodată...Sunt singur...atât de singur...

***

  Mă așez la masă, iar mama îmi puse în farfurie un polonic de supă, încercând să mă încurajeze.
În casă e cald, dar sufletu imi e așa de rece și pustiu...Sunt... singură...