Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 2

Zilele treceau repede și eu rămâneam închisă în casă să gândesc și să scriu în jurnal. Vrăjitoarea aia de asistentă socială din noroc nu s-a mai prezentat altfel aș fi riscat să o omor. Jumătate din menajerele mele plecaseră pentru că găsiseră alt loc de muncă, dar cele care au rămas se descurcau deși niciodată nu erau de-ajuns.
Astăzi era ziua inmormântării tatălui meu iar eu eram distrusă. Îmi lipsea. Era dureros să mă ridic dimineața și să știu că el nu era acolo cu mine, să mă consoleze, să mă îmbrățișeze când eram tristă...
M-am ridicat din pat fără vlagă. În perioada asta eram mai iritată decât de obicei și răspundeam urât tuturor. Înainte viața mea era aproape perfectă, iar acum nu mai știu ce să cred.
M-am dus în baie și, după ce m-am dezbrăcat, am intrat sub jetul de apă caldă al dușului. După ce m-am spălat, am ieșit și m-am îmbrăcat cu hainele pe care mi le-a pregătit ieri menajera, adică o fustă neagră care ajungea până la genunchi cu niște ciorapi negri și niște tocuri negre pe care nici nu știam că le am. M-am machiat cu niște farduri deschise care aproape că nici nu se vedeau, rimelul waterproof care rezistă lacrimilor și un ruj crem. Mi-am făcut un coc și mi-am luat pălăria și mănușile negre. Mi-am luat o poșetă, de asemenea, neagră și m-am uitat în oglindă. Am oftat. Simțeam deja lacrimile pregătite să mi se prelingă pe obraji. M-am abținut și am coborât scările. Am ieșit din casă și am urcat în mașină.
-Bună ziua domnișoară- a salutat șoferul. M-am uitat urât la el iar el a distras privirea imediat pornind. Am ajuns la biserică și eu am coborât.
Am intrat și l-am vazut... Acolo, în acel sicriu, nemișcat, nu mai respira, cu ochii închiși... Îmi lipseau acei ochi albaștri-verzi pe care îi luasem de la el. Semănam foarte mult cu el: părul blond și ochii albaștri iar când zâmbeam apăreau două gropițe drăguțe. De mică iubeam să îmi bag degetele în acele mici găuri adorabile iar el râdea pentru acest mic gest al meu. Mi-a curs o lacrimă și am lăsat-o acolo, însoțită de toate celelalte.
Înainte ca preotul să înceapă să vorbească multă lume a venit să-mi spună condoleanțe. Veniseră toți: prieteni, rude pe care nici nu știam că le am, colegi de lucru ai tatei, menajere, șoferi... Toți în afară de mama și fratele meu și asta nu fãcea altceva decât să-mi mărească ura împotriva lor.
Ne-am așezat iar eu continuam să plang. Preotul a început să vorbească dar eu nu-l ascultam. Eram captivată de vederea acelui sicriu strălucitor care conținea cea mai importantă persoană din viața mea.
-Vreți să spuneți ceva în onoarea tatălui dumneavoastră, domnișoară Brown?- a întrebat preotul. Sincer nu pregătisem niciun discurs dar m-am ridicat oricum.
- Sunt sigură că tuturor le lipsește sau le va lipsi cineva... O persoană care a plecat și nu se știe unde s-a dus... Se știe doar că nu este aici și momentul exact cand îți dai seama de asta simți un mare nod în stomac. Te gândești că ți-au luat o parte din existența ta, o parte din viața ta pentru că acea personă făcea complet parte din ea și nu există cuvinte care să te consolezale, poți doar să-ți repeți că nu vei șterge amintirea sa... Niciodată. Nu poți să crezi că s-a întâmplat cu adevărat și o întrebare începe să-ți macine mintea... De ce? De ce să ofilești o floare atât de frumoasă? De ce chiar acum? Nu este corect! Florile cele mai frumoase sunt cele care vin smulse! Moartea nu este nimic în comparație cu iubirea pe care o poți simți pentru cineva care a plecat pentru că ni se poate lua prezența fizică a unei persone pe care o iubim dar nu ni se poate lua niciodată amintirea pe care o aveam alături de acea personă... Ea va continua să trăiască în amintirea noastră. Mi-e dor de tine tati, mult. Ai lăsat un gol pe care nimeni nu-l poate umple, golul pe care îl simt de fiecare dată când mă gândesc la tine și de fiecare dată când am nevoie de tine și de prezența ta, și să înțeleg că tu nu ești este devastant. Mi-e foarte dor de tine și te iubesc tati, nu te voi uita niciodată.- am spus plângând. Am vazut niște oameni care luau sicriul și am inceput să urlu, apoi întuneric.

***

Am deschis ochii dar am fost nevoită să-i închid la loc din cauza luminii prea puternice.
-Se trezește- am auzit pe cineva șușotind. Când ochii mei s-au obișnuit la lumină, m-am uitat în jurul meu. Eram în camera mea și cu mine se aflau două slujitoare.
-Ce s-a întâmplat?- am întrebat ridicându-mă încet și strâmbându-mă pentru ușoara durere de cap.
-Ați leșinat domnișoară- a explicat una din cele două femei. Mi-a trecut prin minte tot ce s-a întâmplat. Înmormântarea, tata în sicriu, mama si Jake - fratele meu - care n-au venit, eu vorbind, oamenii care duc sicriul cu tata, eu urlând și apoi nimic. Am înghițit în sec în timp ce ochii mei se umpleau de lacrimi.
-Cât e ceasul?- am întrebat schimbând subiectul.
-Zece. Imediat vor veni să vă ducă la mama dumneavoastră- m-a informat una din femei.
-Bine. Puteți să plecați- am spus. N-a trebuit să repet a doua oară că ele au ieșit imediat.
Am oftat. Trebuia să văd idiota aia de asistentă și să mă ducă la <<mama>>. M-am ridicat si m-am hotărât să-mi fac un duș. Am ales niște haine și am intrat în baie. M-am dezbracat și am intrat sub jetul de apă caldă. După ce m-am spălat am ieșit din duș și m-am îmbrăcat cu niște pantaloni scurți și o bluziță roz din dantelă care îmi lăsa burta descoperită (poză). M-am machiat și m-am pieptănat ca mai apoi să mă încalț cu o pereche de Vans negre ca să stau mai comodă, deși mă tenta ideea să mă încalț cu niște tocuri. Am ieșit din cameră și am coborât scările. Am intrat în bucătărie unde pe masă micul dejun era deja servit. M-am așezat singură și am luat o clatită. De obicei tata facea micul dejun cu mine. La acel gând o lacrimă mi-a udat o obrazul dar eu am șters-o repede.
Când am terminat de mâncat m-am ridicat și m-am dus în salon. N-aveam niciun chef să ies și, imediat, ar fi venit să mă ia. Am aprins televizorul și am cautat printre canale, dar ca de obicei nu era nimic interesant așa că l-am stins și m-am ridicat întorcându-mă în camera mea care acum era curățată perfect. M-am așezat la birou și mi-am deschis laptop-ul. Am intrat pe Facebook și am început să accept cereri de prietenie, să răspund la comentarii și să dau like-uri la nimereală. Când am început să mă plictisesc am stins laptop-ul și m-am ridicat luând geanta și așezându-mă pe pat. Am scos jurnalul și pixul începând să scriu:
<<Dragă tată,
Îți scriu pentru că nu-mi mai este posibil să-ți vorbesc. S-a întâmplat totul așa prea repede ca să înțeleg. Într-o singură clipă toată viața mea s-a schimbat și niciodată nu m-aș fi gândit la așa ceva... Niciodată! M-am trezit singură să îmi infrunt durerea mea și chiar și acum mă surprind gândindu-mă la tine în acel sicriu care nu mă lasă să gândesc logic. Una este durerea mea, pentru că te-am pierdut, dar altul e regretul meu, acela de a nu fi fost acolo cu tine când ai plecat.
Acum aș vrea sa te întreb dacă ești bine dar asta este o întrebare la care niciodată nu va fi un răspuns. Dar daca este adevărat că cine moare ne privește de acolo de sus sper ca tu să mă însoțești și să fi mândru de mine.
Când cea care pleacă este o persoană bună, durerea este mai mare. Cineva a spus că "timpul vindecă rănile"... Ei bine acel cineva greșește pentru că ni iodată nu se va umple golul pe care mi l-ai lăsat înăuntrul meu. În fiecare dimineață sper ca aceasta să fie doar un coșmar oribil, dar nu, nu e! Ai fost mereu acolo pentru mine mereu cu zâmbetul pe buze, chiar și când lucrurile nu mergeau bine. De exemplu câmd mama si Jake au plecat... Îmi aduc aminte că tu mă îmbrățișai în timp ce eu plângeam și îmi șopteai că tu nu m-ai fi lăsat niciodată pentru că mă iubești. Era adevărat. Nu m-ai lăsat niciodată singură și acum că am nevoie de tine mi te-au luat.
Îți dedic această pagină înainte să-ți spun un adio definitiv. A ta Bella.>>
Am închis jurnalul și mi-am șters o lacrimă. Era timpul să merg înainte. O voi face pentru el... Pentru tata.

Acesta este un 'capitol surpriză' dacă îl pot numi așa, deoarece nu aveam în plan să-l pun astăzi, dar când am văzut că am ajuns deja la 100 de cititori de marți, de când am început să traduc, până acum, am considerat că trebuie să vă mulțumesc cumva, și ce mod mai bun decât cu un nou capitol?
Țin să vă mulțumesc din suflet din partea mea și a autoarei care este foarte emoționată și fericită că încerc să-i fac cunoscută cartea și la noi în țară, iar fără voi n-aș reuși.
Așteptăm cu drag steluțe⭐și păreri din partea voastră❤.